“Cu buzunarul plin de bani, eşti înţelept, frumos şi mai cânţi şi bine”, spune un vechi proverb evreu. Este, poate, una din cele mai sugestive caracterizări a ceea ce înseamnă banul şi istoria sa pentru omenire.

Practic, istoria banilor este istoria omenirii, cele două neputând fi separate.

O spune chiar o personalitate a lumii moderne a banilor, Alan Greenspan, fostul preşedinte al Rezervei Federale a Statelor Unite. “Ieri i-am spus unui amic, cam chetuitor, că trebuie să vorbesc despre istoria banilor. <Înţeleg istoria banilor. Cum am câţiva, repede devin istorie>, a răspuns acesta. Din fericire, nu toată lumea este ca prietenul meu”, spunea, în 2002, Alan Greenspan.

Din fericire, pentru ca prietenul lui Greenspan să poată face istorie, cineva, în zorii omenirii s-a gândit să schimbe greoiul sistem al schimburilor comerciale bazat pe troc. Sarea, condimentele, ceaiul, vitele sau grânele au fost primii bani ai omenirii, bunuri din păcate greu de mânuit şi perisabile. Între 3000 şi 2000 înainte de Hristos, în Mesopotamia, se pun bazele sistemului bancar de astăzi, templele şi palatele dovedindu-se locuri sigure pentru depozitarea bunurilor – produse agricole sau metale preţioase.

Câteva sute de ani mai târziu, Codul lui Hammurapi legifera activităţile bancare, în Babilon. Ceva mai departe, în China, cu circa 1.200 de ani înainte de Hristos, cochiliile de scoici erau folosite pentru schimburile comerciale; în timp scoicile s-au dovedit extrem de rezistente pe pieţele monetare, fiind folosite în unele zone din Africa, chiar până la jumătatea secolului XX.

Chiar din zorii tranzacţiilor, banii au avut şi adversari: o legendă greacă vorbeşte de legislatorul Solon, care ar fi bătut monede cât roata carului, pentru a-i dezvăţa pe cetăţeni de acumulările monetare.

Monedele din piatră se regăsesc şi în insula Yap din Arhipelagul Carolinelor din Pacific: acestea erau găurite la mijloc şi puteau fi transportate, înşirate pe o prăjină, de doi oameni. Cercetătorii nu precizează cum erau transportate monedele de valoare maximă, care aveau 3,5 metri în diametru şi cântăreau până la cinci tone. Un amănunt: insula nu are cariere de piatră, materia primă pentru bani fiind transportată cu plutele, de la mare distanţă. Banii erau ţinuţi în faţa casei, ca semn al averii. Un purcel costa o monedă de jumătate de metru, iar o nevastă una de 1,3 metri.

Alte forme de bani neobişnuite mai sunt colţii de câine, folosiţi în insula Salomon din Pacific, brăţările folosite pe Coasta de Fildeş, clopoţeii de bronz din Zimbawe sau cuţitele în China.