România se află într-o etapă în care calitatea infrastructurii critice cântăreşte tot mai mult în competitivitatea economică a ţării. Mădălin Mihailovici, CEO Veolia România, vorbeşte despre rolul unei infrastructuri integrate şi tehnologizate în construirea unei economii mai predictibile şi mai reziliente, dar şi despre cum aceasta ar trebui să devină un avantaj strategic al ţării.

Atunci când vorbim despre infrastruc-tura „invizibilă” – apă, canalizare, energie termică – de ce este atât de importantă pentru funcţionarea economiei, deşi rareori ajunge în centrul atenţiei publice?

În ultimii ani, infrastructura a ieşit din zona utilităţilor şi a intrat în zona deciziilor strategice. Se vede foarte clar şi la nivel european, unde infrastructura este privită tot mai mult prin prisma competitivităţii economice, a securităţii şi a rezilienţei. Întrebarea nu mai este doar dacă avem infrastructura necesară, ci dacă infrastructura pe care o avem poate susţine dezvoltarea economică şi poate face faţă unor presiuni tot mai mari, de la schimbările climatice până la volatilitatea pieţelor de energie şi la tensiunile geopolitice. Aici ”se joacă”, de fapt, competitivitatea unei ţări.

În România, la fel ca peste tot în lume, provocările sunt diferite faţă de cele de acum 25 de ani. Ritmul dezvoltării urbane s-a accelerat, oraşele sunt mai dense şi mult mai expuse la fenomene meteo extreme. În Bucureşti, de exemplu, am investit aproximativ 795 de milioane de euro în infrastructura de apă şi de canalizare a oraşului. Iar rezultatul se vede: pierderile de apă s-au redus cu peste 85%, iar randamentul reţelei este astăzi de 80%, comparabil cu cel al multor capitale europene. Pe de altă parte, presiunea asupra resurselor şi asupra costurilor cu energia este tot mai mare. Din acest motiv, apa, energia şi digitalizarea nu mai pot fi privite separat. Sunt parte din acelaşi sistem, iar capacitatea de a le integra şi de a le opera inteligent va face diferenţa între oraşele care vor rămâne competitive şi cele care vor reacţiona permanent la probleme.

Există o legătură directă între calitatea infrastructurii şi capacitatea unui oraş de a atrage investiţii, companii şi locuri de muncă?

Aş merge mai departe de-atât: calitatea infrastructurii înseamnă capacitatea unei întregi ţări de a atrage investiţii. Îndrăznesc să afirm că infrastructura este un alt tip de ”resursă” strategică. Vedem asta tot mai des în România, prin deciziile unor companii globale, care aleg sau nu să îşi continue sau să îşi extindă activitatea aici. Sunt companii cu zeci de mii de angajaţi, care contribuie semnificativ la PIB-ul ţării şi care au nevoie de predictibilitate şi eficienţă operaţională. Veolia România poate asigura aceste cerinţe, prin soluţiile integrate de apă şi energie pe care le implementăm deja. Dar dincolo de acestea, este absolut necesar să oferim acestor companii o infrastructură completă şi modernă - rutieră, feroviară - şi toate condiţiile pe care le găsesc în alte state europene: de la soluţii de eficienţă energetică, utilizând energia locală din surse regenerabile. de care România dispune din plin, până la tehnologii digitale şi de AI, prin care companiile îşi pot optimiza în timp real şi proactiv consumurile. Miza oricărei companii este continuitatea activităţii în condiţii predictibile, stabile, şi asigurarea fluxului comercial, indiferent de ceea ce se întâmplă pe pieţele externe.

Credeţi că apa riscă să devină următoarea mare provocare strategică a Europei?

Provocarea nu este apa în sine, ci modul în care o gestionăm. Apa are un avantaj major faţă de alte resurse: este regenerabilă. Schimbările climatice modifică ritmul în care apa este disponibilă: avem secete prelungite, urmate de ploi torenţiale, iar infrastructura trebuie să fie pregătită pentru ambele extreme. Din acest motiv, apa devine un subiect strategic nu pentru că este o resursă rară, ci pentru că depinde tot mai mult de capacitatea noastră de a o administra inteligent. Iar asta înseamnă investiţii, tehnologie şi infrastructuri performante care reduc vulnerabilitatea comunităţilor în faţa unor fenomene pe care deja le vedem din ce în ce mai des.

Care sunt principalele riscuri pe care schimbările climatice le aduc infrastruc-turilor de apă şi energie în următorii 10-20 de ani?

Cred că cel mai mare risc este pierderea predictibilităţii. Infrastructurile de apă şi energie au fost proiectate într-un context climatic şi economic mult mai stabil decât cel în care operăm astăzi. Din acest motiv, se schimbă modul în care proiectăm, investim şi operăm aceste infrastructuri. Apa şi energia devin tot mai interdependente. Pentru un operator de apă, energia reprezintă una dintre cele mai importante componente ale costurilor de operare, iar reducerea dependenţei de surse externe devine o prioritate. De aceea, investim în eficienţă energetică şi în producţia locală de energie, valorificând resursele pe care infrastructura noastră le generează deja. La Staţia de Epurare Glina, una dintre cele mai mari staţii de epurare din Europa, biogazul rezultat din procesul de epurare a apelor uzate acoperă integral necesarul de energie termică şi aproximativ 50% din consumul de energie electrică al staţiei. În paralel, atât în locaţiile proprii, cât şi pentru clienţi industriali şi municipali, dezvoltăm şi implementăm proiecte fotovoltaice, hidrotehnice, geotermale şi de recuperare a căldurii reziduale din apele uzate şi din alte procese tehnologice, deoarece acestea înseamnă un control mai bun asupra costurilor şi o dependenţă mai redusă de surse externe de energie.

În ce măsură rezilienţa infrastructurii va deveni un criteriu de competitivitate între oraşe?

Vom vedea diferenţe tot mai mari între oraşele care investesc anticipativ şi cele care reacţionează doar atunci când apar probleme. Schimbările climatice ne obligă să acţionăm proactiv şi să fim pregătiţi pentru orice scenariu, iar această pregătire proactivă nu mai poate fi amânată.

Episodul meteorologic recent din Bucureşti este un exemplu foarte clar în acest sens. Acest eveniment pluvial s-a transformat într-un fenomen de inundaţie sau de viitură urbană. Concret, prin caseta de ape uzate a fost tranzitat un volum de viitură de circa 8,3 milioane de metri cubi de apă în 11 ore şi 22 de minute. Cantitatea medie de precipitaţii pe suprafaţa municipiului Bucureşti în intervalul mai sus-menţionat a fost de 70,47 l/mp, adică 93% din cantitatea medie multianuală (1961-2024) a lunii iunie înregistrată la staţia Filaret. În concluzie, în mai puţin de jumătate de zi a plouat cât în 30 de zile, prin urmare vorbim de o inundaţie urbană severă, nu de o simplă ploaie. Astfel de evenimente nu pot fi gestionate doar prin extinderea reţelelor şi nu este realist să dimensionezi întreaga infrastructură pentru astfel de situaţii excepţionale care, în contextul schimbărilor climatice, pot fi oricând depăşite valoric. De aceea, soluţia este adaptarea şi completarea sistemului cu lucrări specifice de combatere a inundaţiilor şi de atenuare a viiturilor. De exemplu, bazinele de retenţie pe care le dezvoltăm în parteneriat cu Primăria Capitalei vor funcţiona pe timpul ploilor torenţiale ca nişte zone tampon: vor prelua temporar vârful undelor de viitură tranzitate prin casetă şi, ulterior viiturii, vor reîntoarce controlat apa acumulată în bazine către caseta de ape uzate. Astfel, se va reduce presiunea asupra casetei şi, implicit, asupra reţelei de canalizare, precum şi riscul de inundaţii în zonele vulnerabile. Trebuie să înţelegem că un sistem de canalizare nu este un sistem de apărare împotriva inundaţiilor.

Ce rol joacă digitalizarea şi monitorizarea în timp real în creşterea rezilienţei reţelelor de apă şi energie?

Nu poţi optimiza ceea ce nu măsori. Monitorizarea în timp real, analiza datelor şi inteligenţa artificială permit identificarea rapidă a pierderilor, anticiparea avariilor şi intervenţii înainte ca problemele să afecteze utilizatorii. De exemplu, în 2025, doar pentru zona de canalizare au fost dezvoltate zeci de interfeţe operaţionale prin care echipele urmăresc în timp real funcţionarea staţiilor de pompare a apelor uzate şi pluviale, cu peste 7.000 de semnale tehnice monitorizate. În paralel, integrarea tehnologiilor SCADA şi GIS ajută la identificarea rapidă a riscurilor şi la intervenţii mai precise.

Ce lecţii poate oferi exemplul Glina pentru alte oraşe din România care se confruntă cu provocări similare?

În Europa, staţiile de epurare evoluează odată cu oraşele pe care le deservesc. Astăzi sunt proiectate pentru a utiliza cât mai eficient resursele rezultate din procesul de epurare, pentru a produce energie şi pentru a-şi reduce sau chiar autosusţine propriul consum. Glina este un exemplu foarte bun al acestei evoluţii şi arată că astfel de modele pot fi dezvoltate cu succes şi în România. Biogazul obţinut în procesul de epurare a transformat staţia în cel mai mare producător de energie regenerabilă din zona me-
tropolitană a Bucureştiului. Dincolo de acest rezultat, proiectul arată că o infrastructură de apă poate face mult mai mult decât să trateze apa uzată: poate valorifica resursele pe care le generează, poate reduce costurile de operare şi poate deveni mai puţin dependentă de surse externe de energie. Lecţia pentru alte oraşe este una simplă. Investiţiile trebuie gândite dincolo de nevoile imediate şi proiectate astfel încât să rămână eficiente într-un context în continuă schimbare.

Dacă infrastructura viitorului nu mai este construită pentru consum, ci pentru eficienţă şi recuperare, care ar trebui să fie cele trei priorităţi ale autorităţilor locale din România în următorul deceniu?

Prima este investiţia consecventă în infrastructura critică. Infrastructura critică nu poate fi modernizată în funcţie de ciclurile electorale sau de finanţările disponibile într-un anumit moment. Vorbim despre sisteme care funcţionează de zeci de ani şi care au nevoie de aceeaşi consecvenţă în planificare şi investiţii. A doua este integrarea apei, a energiei şi a digitalizării într-o singură strategie de dezvoltare urbană. Oraşele care vor performa sunt cele care vor privi aceste infrastructuri ca parte a aceluiaşi sistem şi vor lua decizii pornind de la această realitate. A treia este construirea unor parteneriate solide între autorităţile publice şi mediul privat. Aceasta înseamnă acces la tehnologie, expertiză şi capacitatea de a implementa soluţii într-un ritm pe care administraţia, de multe ori, nu îl poate susţine singură. Cred că succesul vine atunci când fiecare parte îşi aduce competenţele specifice şi urmăreşte acelaşi obiectiv: servicii mai bune pentru comunitate.

Dacă ne uităm la România anului 2040, cum ar arăta un oraş cu adevărat rezi-lient din perspectiva apei, energiei şi infrastructurii urbane?

Avem tehnologia necesară şi încă avem experţii care ştiu şi pot construi infrastructuri inteligente, pe măsura provocărilor care ne aşteaptă - calamităţi naturale de orice fel, şi nu numai. Infrastructuri bazate pe tehnologie şi expertiză înaltă, care vor anticipa problemele înainte ca acestea să devină crize. Cu toate acestea, nu văd încă suficientă dorinţă de implicare şi nici o viziune coerentă şi pe termen lung pentru ca aceste lucruri să devină realitate. Sper, totuşi, să găsim maturitatea şi înţelepciunea necesare pentru a le construi în viitorul apropiat. Condiţiile climatice şi geopolitice ne obligă deja să ne asumăm mai rapid deciziile strategice.