Parafrazandu-l pe Von Clausewitz, cineva a spus la un moment dat ca politica externa este o continuare a razboiului. E corect si in cazul gazoductului Nabucco, un proiect despre care se vorbeste de opt ani, dar care nu a avansat prea mult de la stadiul analizelor, al semnarilor oficiale si al studiilor de fezabilitate; ultima semnare, la care au participat oficiali din Turcia, Bulgaria, Romania, Ungaria si Austria, a avut loc la 13 iulie la Ankara si priveste acordul de tranzit pe teritoriul statelor participante.

Conform declaratiilor oficiale, conducta Nabucco reprezinta, pentru Europa, o alternativa la gazul rusesc, care asigura un sfert din consumul european. Cel putin la nivel declarativ, conducta Nabucco nu creeaza probleme nimanui: o sursa diplomatica rusa declara saptamana trecuta agentiei Interfax ca Moscova a intampinat semnarea acordului interguvernamental de realizare a proiectului “cu calm” si ca problema constructiei “este partial politizata in mod nejustificat”. Diplomatul rus a adaugat ca proiectele de acest gen nu trebuie sa aiba fundamente geopolitice, ci rationalitate din punct de vedere economic, “ceea ce nu este deocamdata cazul Nabucco”. La fel de pasnic s-a aratat si premierul roman Emil Boc, care declara la semnarea de saptamana trecuta ca Nabucco va asigura securitatea energetica la nivelul UE, in conditiile economiei de piata si fara presiuni politice, nefiind indreptat impotriva vreunui stat.

Nu-i induiosatoare politica, la nivel de declaratii mai mult sau mai putin oficiale? Nu in toate cazurile, pentru ca in zilele ce au urmat semnarii de la Ankara, Comisia Europeana a adoptat un nou regulament pentru ameliorarea securitatii aprovizionarii cu gaze in Uniune; documentul solicita guvernelor sa fie pregatite si sa coopereze in cazul unor intreruperi viitoare ale aprovizionarii cu gaze. “Cresterea securitatii energetice va fi una dintre una dintre prioritatile anilor urmatori. Europa trebuie sa invete din lectiile crizelor trecute si sa se asigure ca cetatenii europeni nu vor mai fi lasati sa sufere de frig fara a avea vreo vina”, a declarat presedintele Comisiei, José Manuel Barroso.

Crizele la care se refera Barosso sunt intreruperile survenite in livrarea de gaze din Rusia de la inceputul acestui an si din urma cu doi ani, cand niste aparente conflicte comerciale intre Gazprom si Ucraina au lasat in frig consumatorii din mai multe state europene. Abordarea directa, lipsita de nuante diplomatice, a presedintelui Comisiei Europene se poate traduce, in viitor, atat prin sprijin financiar si politic consistent din partea Europei pentru Nabucco, cat si pentru orice alte proiecte de diversificare a alimentarii cu gaze naturale sau de stocare a acestora.

La acest ultim capitol Romania poate juca o carte castigatoare, daca Guvernul de la Bucuresti se va dovedi capabil sa colaboreze in mod real cu mediul de afaceri si sa promoveze proiecte adecvate; unul dintre acestea poate fi o idee mai veche, dar actuala, a lui Dinu Patriciu, de constituire a unor depozite subterane in foste zacaminte de gaze. O alta posibilitate este construirea unor terminale de gaz petrolier lichefiat la Marea Neagra.

In treacat fie spus, gazul petrolier lichefiat adus din zona Africii este o alternativa de aprovizionare cat se poate de viabila pentru Romania atat pentru consumul intern, cat si pentru comert.

Ramanand in spatiul Nabucco, sa consemnam pe scurt datele proiectului: ar trebui sa aiba 3.300 de kilometri, constructia ar trebui sa inceapa in 2011 si gazoductul sa devina operational din 2014. Costurile sunt estimate la circa opt miliarde de euro, iar cele doua mari institutii financiare europene, Banca Europeana de Investitii si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, s-au aratat dispuse sa finanteze proiectul (totusi, singurii bani adevarati intrati pana acum in Nabucco au fost 200 mil. euro din partea Comisiei Europene, suma ce nu reprezinta mare lucru pentru un proiect la care numai participarea Transgaz ar sari de 400 mil. euro).

Actionarii consortiului sunt OMV Gas & Power din Austria, MOL din Ungaria, Transgaz, Bulgarian Energy Holding, BOTAS din Turcia si RWE din Germania. Capacitatea initiala de transport a conductei este de 8 miliarde metri cubi/an si este proiectata sa creasca la 31 de miliarde de metri cubi de gaze naturale pe an pana in 2020. Consumul anual de gaze al Romaniei este de 17-18 miliarde de metri cubi, un sfert provenind din import. Trecand la furnizori, intram, fie ca Moscova este de acord sau nu, in spatiul geopoliticii si al jocurilor de interese. Potentialii furnizori sunt Irakul, Egiptul, Siria si Turkmenistanul, care s-au declarat gata sa ofere gaze inca de la inceputurile proiectului. Poate parea bine, dar aici apar primele semne de intrebare: zacamintele irakiene nu sunt cele mai competitive din punct de vedere tehnic, iar consumul intern este foarte mare pentru producerea de electricitate; in acelasi timp, distantele se pot dovedi prohibitive pentru furnizorii sirieni si egipteni.