Lucrurile se schimba. La fel cum alimentele au pe eticheta informatii despre calorii si continutul nutritional, si alte produse de larg consum incep sa dea detalii despre impactul lor asupra mediului, cum ar fi cantitatea de gaze cu efect de sera care s-a produs in timpul fabricatiei, al transportului sau al vanzarii lor.

Sir Terry Leahy, directorul executiv al lantului britanic de supermarketuri Tesco, a vorbit la inceputul anului despre aceasta idee intr-un discurs catre actionari. El a anuntat ca Tesco va cheltui aproape un miliard de euro in urmatorii cinci ani ca sa preia conducerea unei "revolutii in consumul ecologic".

Ca sa le ofere eventualilor critici informatiile necesare, el a propus instituirea unor etichete pentru produse, care sa le reflecte acestora "amprenta de dioxid de carbon", incepand cu zecile de mii de produse de imbracaminte si alimentare care intra sub brandul Tesco.

Leahy nu a dat detalii despre momentul cand publicul va putea vedea aceste etichete in magazinele Tesco. Compania are de gand deocamdata sa sustina infiintarea unui Institut pentru Consumul Sustenabil (Sustainable Consumption Institute), care sa dezvolte un etalon universal pentru  dioxidul de carbon, dar aceasta ar putea dura ani de zile.

Alte cateva companii merg si ele pe aceeasi cale a "ecoetichetelor". Una dintre ele este Timberland, care, incepand de toamna trecuta, a incorporat o "eticheta nutritionala" in incaltamintea sportiva pe care o produce, eticheta ce indica energia folosita pentru producerea pantofilor, portiunea din respectivul pantof care poate fi reutilizata si detalii despre forta de munca folosita in fabrica furnizoare.

Directorul executiv al Timberland, Jeffrey B. Swartz, spune ca vrea sa le ofere cumparatorilor "capacitatea de a face judecati de valoare inca din magazin".

Dar e mai usor de zis decat de facut. Timberland, ca multe alte companii, are sute de fabrici partenere in toata lumea, care folosesc materie prima de la mii de furnizori. Si e nevoie de o investitie serioasa ca sa culegi informatii atat de raspandite. "Am descoperit ca lantul nostru de furnizori merge mai departe decat ne-am imaginat", spune Swartz. "Trebuie sa ajungi pana la vaca de la care s-a luat pielea."

Cei de la Timberland au fost surprinsi sa descopere ca peste jumatate din energia folosita (si gazele cu efect de sera emise) in procesul de fabricatie a unei perechi de pantofi vine din producerea si procesarea materiilor prime. Urmatoarea zona cu consum mare de energie este mediul din magazine (ganditi-va la toate acele mall-uri viu luminate), urmat de operatiunile din fabrica si in fine, transportul - o inversare aproape completa fata de cum crezusera initial oamenii de la Timberland ca arata ierarhia consumului de energie. "Cea mai mare parte a "amprentei de dioxid de carbon" apare inca dinainte de producerea pantofului", spune Swartz.

Odata ce companiile inteleg ceea ce se intampla in lanturile lor de aprovizionare, sunt sute de calcule care se pot face. Cata energie este folosita pentru transportul unei perechi de pantofi? Depinde. Presupunem ca e vorba de niste camioane pline ochi sau doar in proportie de doua treimi? Ce fel de combustibil folosesc? Dar kilometrii de naveta ai angajatilor? Ar trebui inclusi si acestia?

Din aceste motive, Timberland s-a axat initial pe cifrele productiei sale globale de pantofi, astfel ca fiecare pereche avea afisate caracteristici similare: s-au folosit 3,1 kilowati-ora de energie pentru productie, 5% energie regenerabila si nu s-a folosit munca copiilor.

In februarie, compania americana a introdus urmatoarea generatie a etichetelor sale, numite etichete ale indicelui verde - un pas mai aproape de masurarea precisa a impactului pe care fabricarea fiecarei perechi de pantofi il are asupra mediului. In loc de date brute, etichetele folosesc o scara de la 0 la 10, unde limita minima denota cel mai mic impact de mediu (sau cea mai buna alegere) pe baza unei serii largi de criterii.

Efectele asupra climei sunt masurate de la materia prima, trecand prin productie si ajungand apoi la produsul finit. Un rating 0 inseamna ca au fost generate mai putin de 4,9 kg de dioxid de carbon, in timp ce 10 denota o cantitate de 100 de kilograme sau chiar mai mult. (100 de kg este aproximativ echivalentul arderii a 41 de litri de benzina.) Etichetele afiseaza si substantele chimice folosite si proportia de materii reciclate, organice si regenerabile care au fost consumate. Etichetele verzi sunt atasate doar la cinci modele de pantofi, dar compania doreste sa-si eticheteze toti pantofii si toate produsele de incaltaminte pana in 2009.

Informatia nu este totusi prea folositoare, decat daca un client are cu ce sa o compare. Daca o pereche de Timberlands are un rating de 2 in privinta impactului asupra climei, foarte bine. Dar cum poti sa compari asta cu perechea de Nike pe care o ai in picioare?

Tesco incearca sa traseze un cod de conduita al industriei, asemanator cu etichetele alimentare standardizate din SUA. Un sistem de masura de comun acceptat, spune Leahy, "ne va permite sa etichetam toate produsele astfel incat consumatorii sa poata compara amprenta de CO2 pentru fiecare articol, la fel de usor cum pot acum sa compare pretul sau valoarea nutritionala". Timberland a sperat sa poata extinde indicele verde, printr-o initiativa la nivel de industrie. Swartz spune ca daca ar convinge 10-12 companii sa i se alature, si celelalte s-ar simti presate sa-i urmeze.

Gary Hirshberg, cofondator si CEO al producatorului de lactate organice Stonyfield Farm, a laudat eforturile Timberland si Tesco. Dar in cele din urma, spune el, certificarea independenta de catre o terta parte este mai credibila. In aceasta primavara, se asteapta ca Stonyfield sa anunte ca un ONG pe care l-a sprijinit sa se infiinteze, Climate Counts ("Clima conteaza" - n.red.), va face o evaluare independenta a eforturilor din partea producatorilor de a gestiona efectele activitatii lor asupra climei. Ideea este sa se creeze un sistem care sa le permita consumatorilor sa compare, sa spunem, McDonald’s si Burger King. Climate Counts va intra pe un teren care este deja aglomerat cu certificari de mediu ale tertilor.

Poate ca va exista intr-o zi o super-eticheta. Sau, dupa cum a prezis Swartz, consumatorii vor putea sa-si indrepte pur si simplu telefoanele mobile sau celelalte gadget-uri spre etichetele electronice interactive ale produselor, ca sa obtina mai multe informatii decat ar putea fi vreodata puse pe o eticheta clasica. Dar va schimba informatia modul in care se comporta clientul? Studiile cercetatorilor arata ca, la pret si calitate echivalente, consumatorii prefera produsele mai ecologice si companiile mai preocupate de responsabilitatea sociala. Dar un rating slab de mediu s-ar putea sa nu influenteze deloc dorinta de a avea o pereche de pantofi la moda, dupa cum nicio eticheta nutritionala nu ii opreste pe oameni sa manance de la fast-food.

Traducere si adaptare Mihai Mitrica