Este foarte probabil ca guvernul Bolojan să rămână ca interimar încă două luni, ceea ce evident pune România într-o situaţie vulnerabilă pentru că, aşa cum s-a întâmplat marţi seară de exemplu cu furtuna care a dat peste cap Bucureştiul, nu ştii ce mai vine, aici la marginea Europei.

Geografic, aşa a fost mereu la margine, instabilitate, şi destinul unei ţări este strâns legat de geografia sa. Marile puteri au avut tot timpul interese care s-au intersectat la marginea „imperiilor’, iar intersecţia zonelor de influenţă automat crează instabilitate ca şi faliile care se află la marginea plăcilor tectonice.

Iată însă astăzi suntem într-o situaţie când interesele celei mai mari puteri economice din Uniunea Europeană, Germania, au ajuns să fie puse pe masă în mod evident şi aproape că nici nu se mai doreşte/sau nu se mai poate să fie acoperite prin diverşi termeni de tip accelerarea reformelor.

Totuşi, România va împlini la 1 ianuarie 2027, 20 de ani de la aderarea la UE şi nu mai poate fi tratată la nesfârşit ca un candidat care nu ştie să-şi facă temele şi trebuie veşnic corectat. Nu este surprinzător pentru nimeni că, având în vedere magnitudinea capitalului german local, inclusiv al „vărului” său austriac, întrebarea cine conduce România este pentru spaţiul german vitală.

Istoric, de sute de ani Germania şi-a revărsat spre gurile Dunării influenţa pentru că nu a avut posibilitatea să-şi extindă puterea colonială precum Marea Britanie, Franţa, Spania, Belgia, Olanda sau Portugalia pe mările şi oceanele lumii.

Ce s-a schimbat faţă de anii trecuţi este că acum nu se mai ascunde „după cireş”, cum se spune. Vrea la guvernare oamenii proveniţi şi formaţi în administraţie în zonele unde capitalul german este covârşitor, în vestul ţării, sau pe cei direct formaţi în spaţiul german. Şi atunci face tot posibilul să atingă acest scop. Nu sunt nici primii şI nici ultimii, şi România istoric a trebuit permanent să se descurce cu interesele marilor puteri din jur şi metodele lor de a-şi exercita aceste influenţe. Dar la un moment am mai scăpat din chingi, şi cu cei de la sud, şi cu cei de la est.

Acum însă situaţia pare un pic mai complicată, pentru că exercitarea acestei presiuni până la scenariul conducerii ţării pentru luni de zile prin procură, fără guvern numit de Parlament, devine cam riscantă.

Cetăţenii, companiile, oamenii de pe stradă nu prea mai înţeleg – cum de nici o variantă de guvern nu poate trece? Stă toată România într-un singur om demis prin moţiune de cenzură? Cine face de fapt jocurile în aşa fel încât rezultatul este că suntem de atâta timp în blocaj?

Dar ce lipseşte de fapt din această ecuaţie? Care este sursa-lipsă care ar trebui să aducă energia în stare să oprească ca această situaţie să devină prea riscantă şi să vulnerabilizeze prea mult această ţară? Orice construcţie, orice sistem, ca să stea pe picioare are nevoie de o coloană vertebrală. Această „coloană” ar trebui să spună: stop-joc, până aici, interesele noastre sunt afectate.

Toate datele arată că singurul care ar putea să spună stop-joc şi să ceară un guvern valabil este capitalul privat românesc. Acum însă ce se întâmplă? De ce nu spune? Nu spune, sau spune cu amortizare, pentru că aşa cum este astăzi modelată economia românească este o economie de import şi consum şi nu o economie de producţie şi export.

Dacă ai avea industriaşi români care să spună: construim noi fregatele de 2-3-400 milioane de euro, nu turcii sau germanii, facem noi 5.000 de caroserii de maşini de luptă, şi eventual ne batem cu alţi fabricanţi pentru pieţe externe, atunci ai avea şi sursa care să dea energie sistemului de guvernare să stea pe picioare.

Atâta timp cât nu ai creat şi nu ai de apărat interes suficient, nu ai nici reacţie sau contra reacţie la această situaţie. Dacă din calcule nu reies pierderi de pieţe, de vânzări, ci dimpotrivă istoric, că aşa a fost, capitalul actual este mai mult dependent de consum şi import decât de producţie şi export, dependenţa nu doare. Retailul, serviciile medicale, horeca, construcţiile – sunt dependente de consum, de expansiunea capitalului străin sau de cheltuielile guvernului.

Să vină, este foarte bine că vine capitalul extern. România are nevoie de modernizare, de know-how, de includerea în lanţurile de valoare strategice internaţionale şi de accesul cât mai la vârful acestor lanţuri, unde se află valoare adăugată mai mare. România s-a schimbat fundamental prin privatizare şi atragerea de investiţii străine directe după 1999-2000, iar acum începe chiar să exporte capital.

Dar lucrurile sunt legate între ele. Cei mai buni economişti ai ţării se întreabă în aceste zile cum putem trece de la modelul unei economii de import bazate pe creşterea de datorie la modelul unei economii de producţie, cu valoare adăugată. Crede cineva că e întâmplător că avem o criză de model economic conjugată cu o criză politică, cu o criză a actului de a conduce ţara?

Abia acum încep să iasă la iveală asperităţile care până acum au fost acoperite de dinamica economiei. Interesul local bine articulat, definit, asumarea unor obiective de dezvoltare de care ţara are nevoie, neconfundarea mijloacelor cu scopul – ne vor da soluţiile pentru a merge mai departe.

Cine are ce să-şi protejeze aici va realiza mai devreme sau mai târziu că nu va mai putea sta deoparte şi va trebui să pună pe masă interesul, să-l manifeste. Şi o să apară în curând aceste interese şi manifestarea lor, pentru că investiţiile în producţie în unele sectoare precum industria alimentară capătă masă critică. Interesul naţional este suma intereselor locale, aici este sursa stabilităţii şi a găsirii soluţiilor şi pentru o nouă administraţie, şi pentru un nou model de creştere economică, şi pentru dezvoltarea viitoare a României. Cine nu crede să se uite la ce face Polonia, la ce fac alte ţări din vecinătate şi ce fac marile puteri de veacuri, de fapt.