La patru decenii după ce metalurgiştii germani au câştigat unul dintre cele mai aprige conflicte de muncă din istoria postbelică a ţării şi au obţinut săptămâna de lucru de 35 de ore, unii dintre cei mai mari angajatori industriali readuc în discuţie controversata temă a prelungirii programului de lucru, scrie FT.

Directori de top, inclusiv de la Mercedes-Benz şi producătorul de unelte Stihl, au cerut ca angajaţii să lucreze 40 de ore pe săptămână fără o majorare a salariilor, argumentând că nivelul ridicat al costurilor cu forţa de muncă erodează competitivitatea ţării.

„Forţa de muncă a devenit prea scumpă aici în raport cu standardele internaţionale”, a declarat Martin Brudermüller, preşedintele consiliului de supraveghere al Mercedes-Benz Group AG, pentru publicaţia germană Handelsblatt, la începutul acestei veri. El a adăugat că Germania şi-a pierdut „avantajul de productivitate în faţa unor competitori importanţi”.

„Ar trebui să analizăm cu seriozitate revenirea la săptămâna de lucru de 40 de ore”, a susţinut acesta.

Costurile cu forţa de muncă din Germania se numără printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană. O oră de muncă în industria prelucrătoare costă 49,50 de euro, cu 47% peste media UE de 33,70 de euro şi de peste trei ori mai mult decât în Ungaria, unde costul este de 15,60 de euro.

Deşi angajaţii germani sunt mai productivi decât cei din Europa de Est, costurile unitare cu forţa de muncă, un indicator care raportează cheltuielile cu angajaţii la producţia realizată, au crescut semnificativ mai rapid începând din 2023 decât în anii anteriori, potrivit unui studiu realizat de IMK, un think-tank finanţat de sindicatele germane.

Apelurile pentru revenirea la săptămâna de lucru de 40 de ore vin înaintea începerii, în luna octombrie, a celor mai recente negocieri salariale dintre sindicatele din industrie şi angajatori. Săptămâna de lucru de 35 de ore a fost introdusă treptat, într-un proces care s-a întins pe mai bine de un deceniu după conflictul de muncă din 1984, când zeci de mii de metalurgişti din fosta Germanie de Vest au intrat într-o grevă care a durat şapte săptămâni pentru a obţine reducerea programului de lucru.

În prezent, săptămâna de 35 de ore reprezintă standardul stabilit prin contractele colective de muncă pentru aproximativ o cincime dintre angajaţii germani, în special în sectoare precum industria auto, ingineria, siderurgia şi producţia de oţel. La nivelul întregii economii, durata medie a săptămânii de lucru este de 37,8 ore. În medie, germanii lucrează anual mai puţine ore decât angajaţii din aproape toate celelalte economii membre ale OCDE, deşi această comparaţie este influenţată semnificativ de ponderea ridicată a muncii cu normă parţială din Germania.

Ceea ce a transformat o dispută veche de câteva decenii într-o dezbatere urgentă despre competitivitate este criza tot mai profundă prin care trece industria prelucrătoare germană.

După ce a atins un nivel maxim la sfârşitul anului 2017, producţia industrială a Germaniei a scăzut cu peste 15%, în condiţiile în care producătorii au fost loviţi succesiv de şocurile provocate de creşterea preţurilor la energie, de intensificarea concurenţei din China, de tarifele vamale impuse de SUA şi de tranziţia perturbatoare către vehiculele electrice.

În trecut, costurile ridicate cu forţa de muncă erau compensate de alte avantaje pe care Germania le oferea angajatorilor, printre care stabilitatea politică, infrastructura solidă, angajaţii calificaţi şi reţelele industriale dense, potrivit lui Marcus Berret, managing director la nivel global în cadrul companiei de consultanţă Roland Berger.

Însă aceste avantaje s-au erodat exact în momentul în care diferenţa de costuri faţă de ţările din Europa de Est şi din alte regiuni ale lumii s-a mărit.

„Când vorbim despre costurile cu forţa de muncă, nu discutăm despre o diferenţă de 10% sau 20% faţă de economiile concurente. În unele cazuri, vorbim despre costuri de trei sau chiar de patru ori mai mari”, a declarat acesta.