Statele europene înăspresc normele fiscale pentru super-bogaţi. Tot mai multe guverne implementează sau analizează introducerea unor taxe de ieşire menite să limiteze exodul persoanelor bogate către paradisurile fiscale, precum Monaco, Elveţia sau Dubai. Măsura vine în contextul unei presiuni crescute asupra finanţelor publice şi a unei intensificări a dezbaterii privind echitatea fiscală, scrie Bloomberg.

Exemplele concrete ilustrează impactul tot mai vizibil al taxelor de ieşire asupra libertăţii fiscale a persoanelor cu active semnificative. Un caz notoriu este cel al unui tânăr student la Medicină din Germania, care deţinea acţiuni evaluate la 800.000 de euro, în urma înfiinţării unui startup. La momentul relocării în Statele Unite pentru a urma cursurile Universităţii Harvard, s-a confruntat cu o taxă de 200.000 de euro – reprezentând taxa de ieşire impusă de autorităţile germane.

Astfel de situaţii devin tot mai frecvente în rândul tinerilor antreprenori europeni, în special în industrii emergente precum tehnologia, unde evaluările ridicate ale startupurilor nu sunt întotdeauna însoţite de lichidităţi proporţionale. Pentru aceşti indivizi, taxele de ieşire pot constitui un obstacol semnificativ în calea accesului la oportunităţi educaţionale sau profesionale internaţionale.

Germania, Norvegia şi Belgia au făcut deja paşi concreţi în direcţia extinderii acestor taxe, iar în Olanda parlamentul a mandatat guvernul să analizeze posibilitatea implementării unui astfel de mecanism ca parte a unui pachet de măsuri împotriva evitării obligaţiilor fiscale. În Regatul Unit, administraţia laburistă condusă de Keir Starmer este la rândul ei supusă unor presiuni tot mai mari de a introduce un regim similar, în încercarea de a opri plecarea accelerată a rezidenţilor cu averi substanţiale.

Conceptul de „exit tax” vizează aplicarea unui impozit asupra câştigurilor de capital, în momentul în care o persoană îşi mută banii într-un paradis fiscal. Argumentul în sprijinul acestui system este că aceste câştiguri, au fost acumulate în contextul utilizării infrastructurii, protecţiei juridice şi sistemului economic furnizate de statul din care miliardarul a plecat. Prin urmare, taxa este percepută ca o formă legitimă de contribuţie înainte de plecare.

„Tot mai multe jurisdicţii adoptă această abordare.Pentru mulţi dintre cei vizaţi, problema majoră este lipsa lichidităţilor necesare pentru plata unor sume considerabile, mai ales în cazul deţinerilor ilichide sau al activelor ipotecate. Acest lucru îi face să ezite în luarea deciziei de relocare.” explică David Lesperance, consultant fiscal şi fondator al Lesperance & Associates, firmă de consultanţă cu sediul în Polonia.

Impulsionate de deficite bugetare tot mai mari, amplificate de crizele recente – în special pandemia de COVID-19 – şi de încetinirea ritmului de creştere economică, tot mai multe guverne europene văd în aceste taxe o oportunitate de a securiza venituri suplimentare. În acelaşi timp, ele oferă un semnal politic clar că mobilitatea fiscală a celor bogaţi nu mai este un subiect tabu.

Totuşi, eficienţa acestor taxe rămâne discutabilă. Specialiştii atrag atenţia asupra dificultăţii practice de a colecta impozite de la persoane care şi-au stabilit deja rezidenţa într-un alt stat sau care apelează la structuri internaţionale sofisticate pentru a-şi proteja averile. Rămâne de văzut dacă instrumentul fiscal va deveni un mecanism eficient sau doar o piedică temporară într-un peisaj global în care capitalul este tot mai mobil.

Pentru  cei care controlează mari averi, dilema devine din ce în ce mai clară: fie acceptă regimul fiscal intern, fie plătesc un preţ semnificativ pentru a-şi obţine libertatea financiară în afara graniţelor. Indiferent de alegere, contextul fiscal european intră într-o nouă eră, în care mobilitatea capitalului va fi tot mai atent monitorizată şi, totodată, mai scumpă.