Burnout-ul cauzat de căutarea unui job - descoperă de ce apare, cum îl recunoşti şi ce poţi face ca să-l ţii în frâu.

Ştii momentul ăla când îţi iei cafeaua, îţi deschizi laptopul şi îţi spui: „Gata, azi mă ocup serios de căutat joburi Bucureşti”? Şi stai cu ochii în ecran două ore, aplici la tot ce găseşti şi, la final... simţi că n-ai făcut, de fapt, nimic? Da, ăla e începutul. Sau poate e deja mijlocul burnout-ului invizibil de candidat.

Am trecut prin asta. Şi nu o dată. Căutarea unui job pare o activitate banală, câteva CV-uri trimise, poate un interviu, două, ce mare lucru? Doar că realitatea e altfel. Aplicaţiile care rămân fără răspuns, interviurile care nu duc nicăieri, mesajele de tip „vă mulţumim, dar am ales pe altcineva”... toate se adună. Şi, pe nesimţite, ajungi epuizat, frustrat, lipsit de motivaţie. Adică fix ce e burnout-ul, dar într-o formă care rar e recunoscută ca atare.

Am o prietenă care a aplicat la 74 de joburi în două luni. A ţinut evidenţa într-un Excel, ca să „fie organizată”. La început era plină de energie, îşi personaliza CV-ul pentru fiecare post, scria mesaje simpatice recrutorilor.

După o lună şi jumătate, a ajuns să trimită CV-ul la fel peste tot şi să închidă imediat fereastra după ce aplica. Nici nu mai voia să se gândească la interviuri. Şi ghici ce? Se simţea vinovată că „nu se străduieşte suficient”.

Dar hai să vorbim sincer. Căutarea unui loc de muncă, mai ales când eşti între două joburi sau ai o presiune financiară, NU e o activitate relaxantă. E un full-time job neplătit, în care tot tu trebuie să fii motivatorul, strategul, designerul de CV şi psihologul propriu.

Burnout-ul candidatului se manifestă subtil. Nu e neapărat că nu mai vrei să aplici, ci că simţi că nu mai are rost. Te simţi blocat. Simţi că nu contează ce faci, pentru că tot nu te cheamă nimeni. Şi e obositor, pentru că nimeni nu te întreabă cum eşti. Toată lumea întreabă doar „Ai găsit ceva?” sau, mai rău, „Cum, încă nu lucrezi?”.

Şi ştii care e partea nasoală? Că dacă nu-l recunoşti, burnout-ul ăsta te face să aplici din ce în ce mai puţin, din ce în ce mai haotic, şi parcă intri într-un cerc vicios. Mai puţine aplicaţii = mai puţine şanse = şi mai multă demoralizare.

Ce e de făcut? Hai că nu te las doar cu povestea şi te trimit acasă cu capul în pământ.

În primul rând, normalizează ideea că e ok să iei pauze. Serios. Nu trebuie să aplici la 20 de joburi pe zi ca să „merite” ziua respectivă. Poţi să aplici la 2 şi să le faci bine. Sau să nu aplici deloc într-o zi şi să faci altceva pentru tine – o plimbare, un curs, o oră fără telefon.

Apoi, schimbă strategia. Dacă ai aplicat la 100 de locuri şi n-ai primit răspunsuri, poate nu eşti tu problema, ci metoda. Poate CV-ul are nevoie de un update. Poate ai nevoie să personalizezi mesajul sau să alegi alt tip de companie. Uneori, un feedback sincer de la un prieten sau un specialist poate fi aur.

Şi, da, încearcă să îţi păstrezi energia şi în alte direcţii. Poate un proiect personal, un blog, ceva care îţi dă un sens şi nu depinde de un „răspunde sau nu răspunde” de la recrutori. Până la urmă, tu nu eşti definit de un job. Nici de lipsa unuia.

Ah, şi apropo: sunt şi companii faine acolo, doar că unele nu-s în primele 5 rezultate de pe site-urile de anunţuri. Sunt multe locuri de muncă la companii care caută oameni buni, dar comunică mai discret sau prin recomandări. Aşa că, dacă simţi că aplicaţiile clasice nu mai merg, încearcă networking-ul. Nu ştii niciodată de unde sare iepurele.

Pe scurt, dacă simţi că te-ai săturat să cauţi şi că nu mai ai energie, nu eşti leneş, nu eşti nepregătit, nu eşti fără noroc. E doar burnout. Şi da, se poate trata. Cu puţină blândeţe faţă de tine, nişte pauze reale şi, uneori, o schimbare de perspectivă.

Hai că o scoţi la capăt. Chiar dacă nu pare acum.