Înfrângerea lui Viktor Orbán în alegerile din Ungaria a declanşat tensiuni puternice în interiorul extremei drepte europene, unde lideri şi partide apropiate de Donald Trump se contrazic asupra impactului pe care sprijinul american l-a avut asupra rezultatului. Pentru unii, asocierea vizibilă cu preşedintele american s-a dovedit toxică din punct de vedere electoral; pentru alţii, cauzele înfrângerii trebuie căutate exclusiv în problemele interne ale regimului de la Budapesta.

În cadrul partidului german Alternative für Deutschland, disputa este deschisă. Deputatul Matthias Moosdorf a criticat relaţia ostentativă a lui Orbán cu Trump şi vicepreşedintele JD Vance, susţinând că aceasta a devenit o povară electorală chiar înainte de scrutin. Mesajul său, preluat şi de influenţi ideologi ai partidului, a sugerat că rezultatul din Ungaria ar trebui să fie un avertisment pentru cei tentaţi să se alinieze prea vizibil cu lideri externi controversaţi.

Sprijinul oferit de administraţia Trump lui Orbán a fost explicit şi intens, culminând cu promisiuni de susţinere economică şi vizite la nivel înalt. Totuşi, după rezultat, chiar şi aliaţi ideologici din Europa au început să admită că această apropiere ar fi putut avea efecte inverse.

Un politician italian apropiat de Giorgia Meloni a remarcat că alegătorii maghiari nu acceptă uşor intervenţiile sau recomandările venite din exterior.

Victoria lui Péter Magyar a fost interpretată şi ca o respingere a influenţei mişcării MAGA în Europa. Noul lider a subliniat că această ideologie nu aparţine Ungariei şi că Orbán devenise un simbol al unei lupte politice care depăşea graniţele naţionale. În acelaşi timp, alte voci din extrema dreaptă au indicat şi alte surse de vulnerabilitate pentru fostul premier.

În Germania, Björn Höcke a susţinut că sprijinul acordat lui Orbán de către Benjamin Netanyahu ar fi devenit o povară, mai ales în contextul tensiunilor internaţionale generate de conflictul cu Iranul. Această interpretare mută accentul de la relaţia cu SUA la implicaţiile geopolitice mai largi, sugerând că imaginea externă a liderului maghiar a contat decisiv în ochii electoratului.

Nu toţi însă împărtăşesc această analiză. Figuri importante din AfD, precum Maximilian Krah sau Beatrix von Storch, resping ideea că alianţele internaţionale ar fi fost decisive, indicând în schimb problemele economice şi acuzaţiile de corupţie drept cauze principale ale înfrângerii. În plus, aceştia acuză Uniunea Europeană de interferenţă indirectă, prin presiuni financiare şi politice asupra Budapestei.

În restul Europei, reacţiile variază între justificări şi elogii. Matteo Salvini a dat vina pe blocarea fondurilor europene, în timp ce Éric Zemmour a minimalizat semnificaţia ideologică a rezultatului. Lideri precum Marine Le Pen sau Santiago Abascal au preferat să sublinieze moştenirea politică a lui Orbán, evitând concluzii strategice. În ansamblu, însă, înfrângerea sa pare să fi deschis o falie în interiorul dreptei radicale europene, punând sub semnul întrebării eficienţa alianţelor transatlantice şi direcţia viitoare a acestui curent politic.