Diferenţele uriaşe de taxe la tranzacţiile imobiliare transformă achiziţia unei locuinţe în Europa într-o adevărată „ruletă fiscală”. De la regiuni unde cumpărătorii nu plătesc nimic, până la zone unde impozitul depăşeşte 10% din preţ, politica guvernelor poate face cea mai mare cheltuială din viaţa unei persoane semnificativ mai scumpă sau surprinzător de accesibilă.

O analiză Financial Times arată că achiziţia unei locuinţe de 300.000 de euro poate aduce o factură de peste 30.000 de euro doar din taxe în Valencia, Catalonia şi Belgia. În Catalonia, unde cererea străinilor şi a celor care îşi cumpără a doua casă rămâne puternică, transferul de proprietate este taxat cu 10%. Pentru locuinţe de peste 1,5 milioane de euro, taxa urcă la 13% pentru tranşa ce depăşeşte acest prag.

„Cu cât ai mai mult, cu atât plăteşti mai mult”, spune Alícia Romero, oficial economic al guvernului catalan, care subliniază că, în pofida taxelor mari, piaţa imobiliară – ancorată de Barcelona – rămâne extrem de activă.

În Belgia, „dreptul de înregistrare” standard este de 12%, printre cele mai ridicate din UE. Totuşi, regiunile au introdus reduceri: Flandra a coborât taxa la 2% pentru prima locuinţă, iar Bruxelles a scutit de impozit primii 200.000 de euro din valoarea unei proprietăţi.

În contrast, cumpărătorii din Zurich, unul dintre cele mai scumpe oraşe din lume, nu plătesc niciun fel de taxă de transfer de proprietate, graţie unei legi din 2005 care a dorit să stimuleze tranzacţiile.

Alte regiuni europene încearcă să sprijine tinerii şi cumpărătorii aflaţi la prima achiziţie. În Catalonia, rata redusă de 5% a fost extinsă pentru cumpărători de până la 35 de ani, dar şi pentru femeile victime ale violenţei domestice. În Valencia, guvernul regional conservator oferă reduceri familiilor şi tinerilor, însă refuză să crească povara fiscală pentru cei cu venituri mari.

Regatul Unit merge pe extreme. În Anglia şi Irlanda de Nord, „stamp duty” – taxa de transfer – este progresivă. Cei care deţin deja o proprietate plătesc un supliment de 5%, ceea ce duce rata marginală la 17% pentru porţiunile din preţ ce depăşesc 1,5 milioane de lire. În schimb, cumpărătorii aflaţi la prima locuinţă sunt scutiţi complet de taxe pentru proprietăţi de până la 300.000 de lire.

Cazul vicepremierului britanic Angela Rayner, care a demisionat recent după ce a recunoscut că nu a plătit suprataxa pentru a doua locuinţă, a reaprins discuţia despre o eventuală reformă a sistemului. Guvernul laburist ia în calcul chiar introducerea unei „taxe pe conace”

În Hexagon, taxa de transfer nu depăşeşte în mod normal 5%, dar Adunarea Naţională a aprobat recent posibilitatea ca departamentele să o crească cu încă 0,5 puncte procentuale. Ceea ce îi loveşte însă pe cumpărători sunt comisioanele agenţilor imobiliari – frecvent până la 8% din valoarea tranzacţiei, de două-trei ori mai mult decât în Germania sau Italia.

În ciuda acestor diferenţe, specialiştii spun că taxele ridicate nu descurajează investiţiile, ci doar schimbă calculele financiare. „Operatorii ajustează preţurile de achiziţie, cer randamente mai mari din chirii sau caută tranzacţii off-market, unde pot negocia mai bine”, explică Javier Macías, CEO al fondului spaniol Latitud.

În timp ce Europa se confruntă cu o criză de accesibilitate a locuinţelor, povara fiscală rămâne un factor cheie pentru cumpărători. De la zero taxe în Elveţia la 13% în unele regiuni spaniole, achiziţia unei case devine nu doar o chestiune de piaţă imobiliară, ci şi un pariu pe politica fiscală a fiecărei ţări.