Salariile continuă să crească în majoritatea statelor Uniunii Europene, arată datele Eurostat, însă ritmul este inegal şi nu se reflectă automat într-o creştere similară a puterii de cumpărare. În paralel, pentru angajatori, presiunea este tot mai mare: costul total al muncii este împins în sus mai ales de componenta non-salarială, ceea ce reduce spaţiul pentru noi majorări salariale şi influenţează deciziile de investiţii şi angajare.

România se află printre statele membre UE cu creşteri moderate ale costului orar cu forţa de muncă în T3 din 2025 faţă de acelaşi trimestru din 2024, cu o valoare de 6,1%. Spre comparaţie, în T3 din 2024, costul orar cu forţa de muncă crescuse cu 17,3% faţă de acelaşi trimestru din 2023. 

Cele mai mari creşteri ale costurilor orare cu munca au fost raportate în Bulgaria (Ă12,4%), Lituania (Ă9,7%), Croaţia (Ă9,1%) şi Ungaria (Ă8,8%), economii aflate încă în proces de convergenţă, unde deficitul de forţă de muncă menţine presiunea pe salarii.

La polul opus se află economii mature precum Franţa (Ă1,3%), Slovenia (Ă1,6%), Spania (Ă2,0%), Austria (Ă2,1%) şi Italia (Ă2,4%), unde dinamica este mult mai temperată. Malta este singura ţară care a raportat o scădere a costurilor orare cu munca (-1,4%), un caz izolat într-un context dominat de creşteri.

Diferenţele se văd clar şi la nivel sectorial. Construcţiile rămân sectorul cu cele mai rapide creşteri ale costurilor cu forţa de muncă. În zona euro, costurile orare au crescut cu 4,3% în construcţii, peste industrie (Ă3,3%) şi servicii (Ă3,2%). La nivelul Uniunii Europene, avansul ajunge la Ă4,7% în construcţii, comparativ cu Ă3,7% atât în industrie, cât şi în servicii.

Structura acestor creşteri este esenţială pentru a înţelege presiunea reală asupra companiilor. În zona euro, salariile şi veniturile au crescut cu 3,0%, în timp ce costurile non-salariale au avansat cu 4,0%. La nivelul UE, diferenţa este şi mai accentuată: Ă3,5% pentru salarii, faţă de Ă4,2% pentru componenta non-salarială.

Pentru companii, acest dezechilibru înseamnă că presiunea asupra bugetelor nu vine doar din cererile salariale ale angajaţilor, ci tot mai mult din contribuţiile sociale, taxele şi alte costuri asociate angajării. În acest context, piaţa muncii europene intră într-o fază de maturizare: creşterile nu mai sunt explozive, însă tensiunile rămân ridicate.