♦ În timp ce Spania culege roadele investiţiilor făcute în academii şi în dezvoltarea juniorilor de-a lungul timpului, fotbalul românesc continuă să se bazeze pe efortul părinţilor ♦ România are peste 140.000 de copii şi juniori legitimaţi la cluburile de fotbal, dar nu a mai ajuns la Campionatul Mondial de Fotbal din 1998.

Echipa naţională a Spaniei a reuşit duminică 19 iulie să câştige titlul de campioană mondială la fotbal după ce a învins-o pe Argentina. Este a doua oară pentru Spania când deţine acest titlu, prima oară reuşind să cucerească titlul în 2010. De data asta, Spania nu a surprins doar cu tehnica şi jocul de pe teren, dar şi cu componenţa lotului. Doi tineri, Lamine Yamal şi Pau Cubarsi, au ieşit din linie nu doar prin performanţele lor, dar şi prin vârstă. Ambii au fost titulari în meciul final, reuşind să devină campioni mondiali la doar 19 ani.

Mulţi copii şi tineri visează să ajungă acolo, dar la fel de mulţi nu reuşesc nici măcar o dată în viaţă, însă aici e nevoie de mai mult decât speranţă şi noroc, e nevoie de un întreg sistem şi o ţară care să îi sprijine. Ar putea România să parieze pe tineri pentru a reuşi în sportul rege?

România nu s-a mai calificat la Campionatul Mondial de Fotbal din 1998, când Generaţia de Aur a reuşit să ducă tricolorul în sferturile de finală ale competiţiei. De atunci, România doar a visat, însă cele aproape trei decenii de absenţă la mondiale ar trebui să pună sub semnul întrebării modul în care este organizat sportul local. Generaţia de Aur ar putea fi la fiecare mondial dacă ar exista o schimbare de macaz. Ar putea România să parieze pe tineri precum o face Spania?

Cluburile sportive locale numără peste 140.000 de tineri, cadeţi, juniori şi copii, care sunt în evidenţele Federaţiei Române de Fotbal, aflaţi în diferite stadii de pregătire în sport, însă mulţi cu speranţa că vor ajunge tot mai sus. Însă speranţa nu e întotdeauna suficientă pentru a face performanţă în sport.

David Ilie are 11 ani, iar visul său e să joace în liga 1 şi să ajungă la echipa naţională, de altfel o poveste a multor copii care joacă fotbal. Părinţii lui alocă circa 10.000 de lei în fiecare an pentru ca fiul lor să poată merge în continuare la antrenamente, cât şi în cantonamente.

„Mulţi copii poate au talent, dar nu au susţinerea financiară a părinţilor. Probabil că mai sunt cluburi care sprijină copiii, dar nu e o situaţie uniformă pentru toţi cei care practică sport“, spune tatăl lui David.

Spania nu a pariat pe tineri dintr-o pură întâmplare, ci ca urmare a unui sistem construit în ani, unde tinerii şi copiii sunt sprijiniţi încă de la vârste fragede, fără să sară etape. În România, viitorul sportului depinde de resursele financiare ale părinţilor, când acestea nu există, parcursul sportiv al copilului s-a încheiat.

„În România, nu se pune chiar atât de mult accentul pe pregătirea la un nivel profesionist chiar de la vârste fragede, cum se întâmplă în alte ţări. Am vorbit cu un prieten din Spania, care are copiii la un club mic de fotbal de acolo. Mi-a zis că au mai multe beneficii, li se pune la dispoziţie gratuit din partea clubului echipamentele de joc, terenurile de antrenament şi cam tot ce au nevoie, astfel încât să nu mai fie o povară pentru părinţi”, mai spune tatăl lui David.

În România, mulţi părinţi trebuie să plătească echipamentele, antrenorul, închiriatul terenurilor, cât şi costurile de deplasare în cantonamente sau competiţii, de altfel o situaţie dificilă o au şi cluburile sportive, care se susţin în principal din cotizaţiile părinţilor. Iar cu cât nivelul de pregătire creştere, cu atât şi costurile sunt mai mari.

Există însă şi copii susţinuţi, mai ales cei care fac parte din marile cluburi de fotbal locale, însă nu e o situaţie liniară, ci mai degrabă excepţii ale unui sistem.

Tinerii români nu sunt mai slabi sau mai puţin talentaţi de către spaniolii, francezii sau italienii, ci nu au însă parte de aceleaşi condiţii, de aceleaşi beneficii ca sportivii din alte ţări. România poate ar avea şanse să ajungă la Campionatul Mondial dacă ar exista o coerenţă în sportul românesc, dar şi o schimbare a modului în care se fac lucrurile, nu doar în rândurile seniorilor, ci mai ales începând de la sportivii cu vârste foarte fragede.

Schimbarea de paradigmă ar putea fi dificilă, iar mulţi copiii deja se gândesc să ia calea străinătăţii, către cluburi unde există o structură, un sistem în jurul lor şi posibilitatea de a creşte. 

Mark Fazakas, 11 ani, se gândeşte deja să participe la selecţiile făcute de cluburile din afara ţării, în speranţa că va fi selectat. Tatăl lui Mark spune că asta e singura lui cale pentru a putea creşte în acest sport.

„Cluburile mari din afara investesc foarte mult în copii, cât şi în părinţi. În momentul în care fac diverse camp-uri şi selectează copii, ei merg către părinţii copiilor selectaţi şi le propune să se mute alături de copil în ţara respectivă. Clubul îi va ajuta pe părinţi să îşi găsească cazare, loc de muncă şi îi va oferi tot sprijinul necesar copilului pentru a face sport. În momentul în care copilul va deveni un sportiv profesionist, ei îşi vor lua nişte comisioane”, explică tatăl lui Mark.

Altfel spus, totul este business, însă în România nici viziunea de business nu există în sportul românesc.

Şi tocmai asta ar trebui România să înveţe de la Spania, care nu a devenit campioană mondială pentru că a avut doi tineri excepţionali, ci pentru  că a construit un sistem care le-a permis să ajungă acolo. România nu duce lipsă de copii talentaţi, ci de un cadru care să le transforme speranţele în performanţă. Cât timp succesul unui viitor fotbalist depinde mai degrabă de posibilităţile financiare ale familiei decât de sprijinul oferit de cluburi şi de stat, comparaţia cu marile puteri ale fotbalului va rămâne doar un exerciţiu de imaginaţie pentru România.