Un cunoscut jurnalist şi-a  exprimat stupefacţia că numeroşi analişti economici nu-şi stăpânesc entuziasmul ori de câte ori preţurile... îşi încetinesc creşterea. Fapt ce i-a trezit mirarea: „Ce mare scofală că preţurile cresc mai încet?! Important ar fi să scadă!“...

Din perspectiva logicii, mirarea ar fi îndreptăţită. Nu şi din perspectiva teoriei şi practicii economice! Pentru că dezinflaţia - cum este denumită creşterea încetinită a preţurilor - marchează drumul către ieşirea din inflaţie. Preţurile antrenate în creşteri accelerate, pe valurile unor rate anualizate mari, au o singură cale să iasă din această capcană: încetinirea creşterii. Dezinflaţia deci! Pe când scăderea preţurilor ar lovi în profiturile producătorilor.

Vineri, 13 martie, Statistica a publicat rezultatele mişcării preţurilor din februarie anul în curs. Comunicatul a fost aşteptat cu interes de autorităţi, de instituţiile de analiză, de presă şi de opinia publică. Vestea e bună! Din octombrie anul trecut, până anul acesta în februarie, încetinirea creşterii preţurilor a adunat deja la activ cinci luni consecutive. Cinci luni de dezinflaţie! După şocurile din 2025, care în alte cinci luni - din mai până în septembrie - provocaseră dublarea ratei anualizate a inflaţiei.

Preţurile nu cresc toate deodată. Şi nu cresc în acelaşi ritm. Motiv pentru care ratele inflaţiei sunt calculate şi comunicate ca medii în baza a trei măsurători: lunare, anuale şi pe doi ani. Obişnuinţa a făcut ca interesul cel mai mare - mai ales în dezbaterile publice - să fie acordat ratelor anualizate. Care sunt calculate lună de lună... pentru 12 luni. Sau pentru 24 de luni. Acest tablou, avantajos pentru că este mai cuprinzător, în sensul că într-un singur număr este surprinsă dinamica creşterii preţurilor timp de un an ori de doi, are deseori dezavantajul de a fi incorect cu prezentul. Şi cu viitorul.

Anul trecut, de exemplu, ratele anualizate din octombrie, noiembrie şi decembrie indicau o dezinflaţie exagerat de înceată, cu valori apropiate de 10 la sută. Acelaşi curs l-a avut şi creşterea încetinită a ratelor anualizate la începutul anului, din ianuarie până în aprilie, etapă de dezinflaţie ce a urmat şocului inflaţionist de la sfârşitul anului 2024. Bilanţul anului 2025 s-a încheiat aşadar cu un episod agitat de creştere accelerată a preţurilor, flancat timp de patru luni la începutul anului şi de trei luni la sfârşitul lui de episoade calme.

De creştere încetinită.

Dublarea creşterii grăbite a preţurilor însă, acel scurt episod inflaţionist din mai până în septembrie 2025, a fost marcată de trei şocuri puternice distincte atât prin cauze, cât şi prin efecte. Primul şoc a lovit la începutul lunii mai. Cauza? Tensiunile interne determinate de prelungirea alegerilor prezidenţiale. Efectele au fost resimţite şi în iunie. Ratele anualizate au crescut în aprilie, în mai şi în iunie. În iulie a lovit al doilea şoc. Energia electrică s-a scumpit cu 61,57 la sută într-o singură lună. A fost principala cauză. Rata anualizată a urcat din nou. Apoi a crescut TVA-ul în august. Efectele s-au cumulat cu cele din iulie şi s-au prelungit în septembrie. Ratele anualizate au urcat în august şi în septembrie. Aici s-a încheiat ciclul creşterii accelerate. În octombrie creşterea şi-a încetinit ritmul. A început un nou episod de dezinflaţie, unul calm, încheiat în decembrie cu o rată anualizată de 9,69 la sută.

Tabloul ratelor lunare este însă mult mai relevant. Şi mai interesant. Episodul din ianuarie - aprilie 2025 a evidenţiat o creştere încetinită... ceva mai agresivă. De la 0,92 la sută în ianuarie la 0,88 la sută în februarie; de aici la 0,27 la sută în martie şi la... 0,07 la sută în aprilie. Aceeaşi relevanţă a evidenţiat-o şi saltul la creşterea accelerată: de la 0,07 la sută la 0,46 la sută în mai, 2,68 la sută în iulie de unde cade la 2,10 la sută în august şi... mai departe revine dezinflaţia. Cu o lună mai devreme decât în tabloul ratelor anualizate. Creşterea încetinită  pleacă de la 0,36 la sută în septembrie şi ajunge la... 0,22 la sută în decembrie 2025.

În celelalte două luni de creştere încetinită, din ianuarie şi februarie anul acesta, se schimbă însă tabloul. Dezinflaţia este relevată de ratele anualizate, care coboară la 9,62 în ianuarie şi la 9,31 la sută în februarie, sprijinite de acumulările din cele 12 luni trecute. Pe când ratele lunare, care au urcat de la 0,20 în decembrie la 0,86 la sută în ianuarie şi la 0,59 la sută în februarie, dau un semnal de atenţionare! Şi anume: în 2026, un an cu multe riscuri, incertitudini şi vulnerabilităţi, se impune o atenţie sporită din partea autorităţilor statului şi a celor financiare, de fapt din partea întregii noastre societăţi, pentru ca mixul de politici monetare, fiscale, salariale şi de restructurări să-şi sporească contribuţia la stabilitatea preţurilor, la stabilitatea financiară, la stabilitatea mediului nostru intern. Un imperativ la care nu avem alternativă.

Preţurile au creşterea în „gene“! Când cresc - aşa cum se vede „pe viu“ în situaţiile înfăţişate mai sus -, scumpirea unor mărfuri, cum sunt energia electrică, gazele naturale, combustibilii şi alimentele, atrage ca un magnet preţurile mai multor bunuri şi servicii. Asta-i inflaţia! Un avânt al preţurilor deasupra liniei strategice de ţintire.

Uneori, împotriva naturii lor, preţurile mai şi descresc! Scad! - ca să nu fie vreo confuzie. Eşuează, în dezordine, dedesubtul aceleiaşi linii strategice. Asta-i deflaţia! Zona Neagră a scăderii preţurilor. Precedată uneori de Zona Gri - un fel de anticameră a deflaţiei - ce-şi face loc între linia strategică de ţintire şi o linie imaginată notată cu zero. Deseori cu doi de zero. Când preţurile scad, când o ţară intră în deflaţie, intervin panica... şi multe alte complicate dificultăţi.

În vremuri grele, cum sunt cele prin care trecem acum, neliniştea preţurilor creşte! O incită aglomerarea riscurilor geopolitice şi economice, dezechilibrele balanţelor comerciale şi de plăţi, deficitele bugetare şi datoriile publice mari. Toate, acţionând împreună, lungesc calea până la aşteptatul moment al „aterizării“ line pe aliniamentul strategic de ţintire. O lungesc în toată lumea. Şi o lungesc în România.

În Zona Neagră s-au „refugiat“, din aprilie 2020 până în aprilie 2021, 14 ţări din Uniunea Europeană - cele mai multe din zona euro - înainte de a-şi fi început confruntarea cu actualul episod inflaţionist. Cât priveşte Zona Gri, cu ceva vechime în tabloul Eurostat al creşterii preţurilor, a suferit un şoc puternic în septembrie 2024...  când 15 ţări din Uniunea Europeană - cele mai multe tot din zona euro - au ajuns în pragul deflaţiei. Cea mai „avansată“ fiind Irlanda, cu o rată anualizată de 0,0 la sută, care o lună mai târziu ar fi dat buzna în deflaţie. Dacă nu intervenea şocul din octombrie - decembrie 2024.

A fost însă un val care a stricat multe calcule. Inclusiv pe ale noastre, deşi România a parat şocul, situându-se între cele şase ţări din Uniunea Europeană care au rezistat bine în acele împrejurări complicate. Şi, mai departe, ne-am numărat între puţinele ţări care au reuşit să-şi reia dezinflaţia în ianuarie 2025.

Acum, în Uniunea Europeană - ca şi în alte părţi ale lumii - cele mai mari riscuri şi incertitudini sunt alimentate de mişcările preţurilor de deasupra liniei strategice de ţintire. Repetatele rocade, atât inflaţie-dezinflaţie cât şi, cu deosebire, dezinflaţie-inflaţie, impun o eficienţă în creştere a conlucrării autorităţilor statale şi a celor monetare. Cel mai lung episod inflaţionist de după decembrie 1989 - chiar dacă nu este şi cel mai puternic - a împlinit deja cinci ani. Iar prognozele, calculate şi publicate recent de Banca Naţională, prevăd sfârşitul inflaţiei abia peste doi ani!

Politica monetară, în toate împrejurările, dar cu deosebire în actualul context geopolitic şi economic global, are ca principal reper strategia de ţintire a inflaţiei. Pentru că oricum ar fi înţeleasă respectiva strategie - ştiinţă, artă sau sumă de reguli - ţelul ce-i stă în faţă nu este şi nu poate să fie altul decât „stabilitatea... creşterii preţurilor“. O valoare de prim ordin pe care, în toată lumea, băncile centrale sunt obligate s-o asigure ţărilor în serviciul cărora funcţionează.