Intelectualul este acel cetatean care detine un capital de autoritate in diverse domenii, care la un moment dat doreste, din motive financiare, megalomanice sau de alta natura, sa-si impartaseasca intelepciunea cu masele si incepe sa-si disemineze credintele ideologice, pozitiile fata de un eveniment sau altul, pasiunile in spatiul public.

In ultima luna intelectualii au fost extrem de prezenti in ziare, la televizor cu discutii in jurul temei lor favorite, in general: morala! Pentru ca, sa ne intelegem, un intelectual care se respecta nu ia decat foarte rar pozitii in ce priveste omul de afaceri urmarit penal care-l plateste sau in cine stie ce scandaluri sociale cu miza mica. Nu sunt destul de "morale" pentru intelectualul adevarat! Doar atunci cand e clar ca cineva e vinovat, mincinos si nepericulos din punct de vedere financiar sau social, un intelectual precum domnul Gabriel Liiceanu intervine sa clarifice problema: Mona Musca impreuna cu femeile de serviciu care au lucrat la Securitate sunt extrem-extrem de vinovate! La asta e bun un intelectual. Altfel, el trebuie sa stea si sa studieze si sa-si vanda cit mai scump si cat mai neologistic pielea de intelectual. De multe ori studiile cu pricina nu nasc decat alte volumase de articole polemice, dar cui ii mai pasa ca intelectualii romani nu prea au "spate" bibliografic? Important e ca putem defila cu ei in diverse campanii morale. Din textul lui Gabriel Liiceanu am retinut o "esenta tare" pe care aveam s-o regasesc intr-un scandal mult mai mare decat cel provocat de dosariada romaneasca. Esenta, mai intai: in spatele oricarui text moralizator-punitiv sta un incredibil puseu narcisist. Sa trecem la un scandal care implica unul dintre cei mai mari moralisti ai lumii, un om care s-a autopropus prin literatura si pozitii publice drept unul dintre cei mai curajosi intransigenti judecatori: Günter Grass.

Ati citi probabil despre scandalul imens provocat dupa marturisirea unui pacat al sau: la 17 ani a fost recrutat in trupele Waffen SS. Faptul este cu atat mai socant cu cat toata prezenta publica si chiar literara a lui Grass s-a centrat in jurul luptei si infruntarii trecutului nazist al Germaniei. Au sarit multi sa-l acuze, multi sa-l apere. Autobiografia sa care sta sa apara, in care e prezentat acest episod, se stie deja, se va vinde ca painea calda. Nu sunt putine acuzatiile care privesc dezvaluirea acestui episod ca pe un gest comercial. Stangismul, uneori extrem, al lui Grass a fost explicat acum de unii dusmani politici, dupa o logica infailibila care s-a verificat in cazul altor intelectuali: Stasi, echivalentul Securitatii in Germania de Est, stia de trecutul in SS al lui Grass si a folosit aceasta informatie pentru a-l santaja si a-l "dirija" pe celebrul scriitor. Un trecut dezvaluit prea tarziu naste intotdeauna suspiciuni. In cazul lui Grass, a fost pana la urma un autodenunt. Il face asta mai scuzabil sau mai "acuzabil"? Chiar e o problema superflua, foarte draga intelectualilor romani.

Din toata avalansa de articole din presa internationala, mi-a retinut atentia un excelent editorial din Le Figaro, semnat de Guy Sorman din care citez o concluzie amara generata de cazul Grass: "Ne indoim prea putin de marii scriitori atunci cand abuzeaza de puterea lor de seductie pentru a-si propaga opiniile politice, doar politice, dar altfel deghizate. Nu ne intrebam destul daca postura mediatica este dictata de constiinta. Sau de narcisism, de moda, de gustul scandalului si de interesul financiar. Suntem extrem de prudenti in a-i crede pe oamenii politici, alesi democratic. Si nu suntem, in schimb, deloc prudenti cu artistii atunci cand talentul lor ii camufleaza perfect, mai ales atunci cand talentul e mare: de acesti magicieni, deghizati in moralisti, nu ne indoim niciodata prea mult". Avem aici un rezumat al unui posibil manual de "cum sa ii «consumi» pe intelectuali". Dar nu neaparat comentarea pacatelor trecutului ma interesa in acest articol. Ci o remarca a unor tineri scriitori germani care au taxat toata aceasta dezbatere cu un calificativ simplu: caz clasic de gerontocratie intelectuala. Au aplicat o intrebare foarte simpla peste toata aceasta dezbatere nesfarsita cu partizani inraiti ai lui Grass si moralisti si mai turbati: "batranii intelectuali germani nu vor sa vorbeasca decat despre un singur lucru: «Hitler si cu mine». Chiar nu sunt si alte subiecte?".

Of, ce bine se potriveste o astfel de perspectiva si asupra intelectualului roman postnouazecist: altceva decat lupta voastra cu Securitatea sau cu Ceausescu mai stiti sa povestiti? De cate ori trebuie sa auzim Brebani, Buzuri si atatia altii povestindu-si lupta indarjita anticomunista, antisecurista?

Chiar trebuie sa-l auzim tot timpul pe Liiceanu cel moral punandu-se in balanta cu mizerabilii care au semnat?

Noi, cei de aproape 30 de ani, suntem din generatia celor care v-au tot privit "luptandu-va" si nefacand nimic. Cat timp ne veti mai bate la cap cu, in fond, esecul vostru, cu neputinta voastra, cu felul vostru ciudat de-a rezista prin cultura, de-a scrie carti curajoase care nu au miscat cu nimic regimurile nefaste, nici inainte, nici dupa 90? Ati esuat! Chiar trebuie sa puneti si aceste esecuri in alte sute de articole eroice? A se slabi.