Sunt întrebări în baza cărora institutul Gallup a întocmit un clasament mondial al trăirilor, al emoţiilor pe care le încearcă cetăţenii lumii. Cetăţeni din 150 de state ale lumii au fost întrebaţi dacă au trăit emoţii negative sau pozitive, într-o zi; este vorba de furie, stres, tristeţe, durere, îngri-jorări, odihnit dimineaţa, respect, bucurie, zâmbet sau râs în hohote.

Rezultatul este şi nu este ciudat: locuitorii din Singapore sunt cei mai lipsiţi de emoţii locuitori ai planetei, numai 36 din 100 răspunzând "da" la întrebările de mai sus. Viaţa plină de emoţii nu este departe de Singapore, la vecinii filipinezi, care au o viaţă emoţională de două ori mai plină. Spuneam că Singapore s-a clasat pe primul loc oarecum surprinzător pentru că vecinii în clasament sunt din Georgia, Lituania, Rusia, Ucraina, Belarus şi Kazahstan - iar spaţiul ex-sovietic a văzut multe la viaţa lui şi are de ce a se blaza - în timp ce topul emoţionalilor este completat de cetăţenii din El Salvador, Bahrain, Oman, Columbia, Chile, Costa Rica, Canada, Guatemala, Bolivia, Ecuador sau Statele Unite.

Mai trebuie spus că emoţiile negative sunt prezente cu precădere în Orientul Mijlociu şi nordul Africii, în timp ce America Latină este zona emoţiilor pozitive, cu Panama, Paraguay şi Venezuela (efectul Chavez?!) în frunte. Cu 46 de răspunsuri pozitive la întrebări, România se situează mai degrabă în zona lipsiţilor de emoţii, alături de câteva state ex-comuniste şi mai multe din Africa.

Cred că astfel de cercetări sunt importante pentru că oferă date preţioase despre starea de spirit a oamenilor, despre bunăstare şi fericire. Emoţiile noastre ne conferă umanitate, ne separă de animale, ne dau dimensiune. Privit prin prisma rezultatelor economice, Singapore este un performer de top. Dar, privit prin prisma unui expat ce locuieşte în Singapore şi care comentează rezultatele studiului pe pagina Businessweek, costul bunăstării economice sunt feţele posomorâte, faptul că în metrou sau autobuze oamenii sunt lipiţi de iPad-uri sau iPhone şi nici măcar nu-şi mai cer scuze, că vânzătorii au abandonat orice fărâmă de politeţe. "Ce vrei?" este a doua cea mai frecvent auzită întrebare, iar prima este "Cât de mult plăteşti, ha?", spune cititorul.

Există opinii ferme care cred că astfel de indicatori şi nu simplele evoluţii ale PIB-ului, şomajului sau vânzărilor sunt relevanţi pentru calitatea vieţii, pentru obţinerea unei imagini corecte asupra dezvoltării unei naţii. Am simţit nevoia să prezint studiul Gallup pentru că am regăsit în el câteva constatări personale. Nu au valoarea unei cercetări serioase, dar nu mă pot împiedica să nu constat înstrăinarea sau indiferenţa bucureştenilor, lipsa de politeţe, ancorarea în realitatea virtuală a telefonului - cam ca în Singapore. Mă gândesc că provincia o fi îndulcit rezultatele din România ale studiului şi mă mai gândesc că astfel de indicatori ar trebui să fie extrem de importanţi pentru orice autorităţi sau politicieni din lumea asta.

Renunţarea la fetişuri de genul PIB sau productivitate şi adoptarea unei culturi economice pragmatice şi adaptate culturii şi realităţii locale este o soluţie. Greu de acceptat o astfel de idee, dar posibil: Principatul Bhutan măsoară gradul naţional de fericire, iar în Franţa lucrează o comisie care măsoară performanţa economică şi progresul social şi care aşază bunăstarea în faţa PIB. Statistica din Marea Britanie va adopta indicatori care să măsoare bunăstarea, la sugestia premierului David Cameron, iar OECD foloseşte Better Life Index.

Stricta raportare la instrumente gen PIB, o spune chiar un capitalist de talia lui Warren Buffett, este o aiureală: "...aş putea angaja 10.000 de oameni care să îmi picteze portrete în fiecare zi a vieţii mele. Iar PIB ar creşte. Dar utilitatea demersului ar fi zero, iar cei 10.000 mai bine ar lucra în medicină sau învăţământ". PIB creşte de pe urma poluării, a dezastrelor naturale sau a defrişării pădurilor, iar un bolnav în stadiu terminal care trece printr-un proces costisitor de divorţ este un cetăţean de vis pentru PIB. Trei analişti economici, Cobb, Halstead şi Rowe, au asemuit PIB-ul cu o maşină de calcul care poate aduna, dar nu poate scădea.

Producţia, de orice fel, a fost şi este, şi la americani şi mai nou şi în România, elementul indispensabil pentru măsurarea bunăstării. Marea greşeală, spun criticii PIB, este faptul că orice activitate economică este socotită bună şi valabilă pentru averea naţională: un consum sporit de carburanţi aduce bunăstare, chiar dacă asta înseamnă epuizarea resurselor naturale şi poluare; consumul de alcool şi de tutun este bun pentru că atrage şi sporirea consumului de medicamente, iar înarmarea înseamnă PIB mai mare. Dar înseamnă oare şi o îmbunătăţire a calităţii vieţii?