Cand s-a inventat tiparul, s-a schimbat radical o cultura, un mod de a vedea lucrurile si cuvintele. Se intra in Galaxia Gutenberg. S-a pierdut sacralitatea cuvantului scris si aristocratia lui. S-a democratizat interpretarea textelor.

Se intampla cam acelasi lucru cu internetul. Accesul e si mai ieftin decat prin intermediul cartilor, al bibliotecilor. Avem peste noapte mult mai multi "scriitori" (intelegem prin asta simpli producatori de text), oameni care pot scrie ce doresc, opinii, literatura, chiar editoriale, romane, poezii. Cine castiga un razboi inca o data? Textul. Acesta este paradoxul. De fapt, nu doar textul, ci un intreg ansamblu de semne, imagini, cuvinte, simboluri, ceea ce se cheama hipertext. Intreaga dezbatere despre www poate fi rezumata intr-o poveste veche, foarte veche.

Scrisul a fost perceput ca un blestem, ca un dar otravit la vechii egipteni. O situatie comentata de Platon si interpretata pana la ultimele consecinte. Darul otravit a fost numit pharmakon: un "ceva" care are si puteri curative, dar si puteri distrugatoare. Ceva intre medicament si vraja. Mai clar, scrisul incurajeaza uitarea. Oamenii nu mai sunt interesati sa descopere fiecare realitate, demonstratie, adevar prin intermediul memoriei, al dialogului, al descoperirii prin discutie (aceasta era marea grija a lui Socrate, simtea ca scrisul naruie cultura dialogului - si a facut-o). Paradoxul pe care il remarcau inteleptii vremii era tocmai cresterea uitarii pe masura ce crestea cultura scrisului. Scrisul asigura conservarea unor cunostinte, dar statea, in acelasi timp, la radacina involutiei individului modern.

Se intampla altceva cu www-ul? Implinim vreo zece ani de cand internetul e extrem de accesibil. Am facut parte din primele generatii din Romania care au avut e-mail la 14 ani, care s-au uitat la pornografie pe net (dupa cum se stie, sexul este unul dintre subiectele favorite ale lumii www - de curand, a intrat in topul preocuparilor favorite si e-commerce-ul), care au citit ziare pe net, care au primit newsletter-uri de la revistele preferate din Vest. Revenind, respecta www-ul revolutia uitarii prevazuta cu milenii inainte? Evident.

Ce e Google-ul daca nu o arhiva a uitarii? Sau o democratizare a ei - cum doriti. De cand cu tovarasul Google, nu mai scriu nici un nume mai complicat de scriitor sau de muzician fara sa-l verific de doua ori. Inainte de Google il retineam pur si simplu, nu era nevoie sa-l verific. Dar daca tot am Google, supraverific, sunt din ce in ce mai putin sigur pe informatiile mele. Daca dau o cautare a unui nume ii voi afla site-ul oficial (de obicei, plicticos), dar si toate mizeriile neverificate care s-au mai scris despre el, toate lucrurile pe care de obicei le dai uitarii, acea zona trivia care acum ne stimuleaza lenea mintii, dandu-ne impresia de megainformati.

Daca dau cautare "Rogozanu" (am norocul unui nume destul de rar), vad si liste cu articole din Evenimentul Zilei, Clujeanul, Ziarul Financiar sau Observator cultural, dar si injuraturile din presa-canal-de-scurgere gen Romania Mare sau Cronica Romana. Productiile mele vin la pachet cu injuraturile altora. Cu ce-mi ajuta asta memoria sau spiritul de organizare? Cu nimic. Stiu doar ca sunt acolo. Si asta imi indulceste amnezia.

Mai sunt apoi forumistii, oamenii care dezbat pana la epuizare subiecte la zi, teme filozofice, erotice sau ideologice. Pe de o parte e bine, sunt acolo texte care sunt mai bune decat ale unor editorialisti consacrati, sunt unele texte mai bune si decat ceea ce cititi acum. Dar ele sunt inecate in valuri de locuri comune, opinii incoerente, isterii, furii, frustrari deversate in mii de semne. Iti trebuie rabdare, nu gluma, ca sa citesti asa ceva.

Vin apoi blogurile, care pot fi de calitate, evident, dar oare cate sute de imbecilitati nu se deverseaza zilnic cu un randament sporit? Ultracomunicare: de fapt, sufocare in ultracomunicare. Informatia circula mai repede, e adevarat. Dar n-am precizat despre ce soi de informatie e vorba: verificata sau falsa? Mai conteaza?

Sangele care curge prin venele www este impropriu numit informatie; cu mult mai multa acuratete l-am putea numi "barfa".

Uneori, reteaua pare sa produca un enorm bine, pare sa fie matricea unui nou iluminism. Accesul la informatie e democratic, asta am vrut cu totii. Numai ca pe masura ce creste democratia informatiei, scade calitatea ei. Cresterea apetentei pentru barfa, pentru informatia de tip tabloid, pentru expunere, pentru dezinhibare, are drept radacini paradoxul www, locul care s-a nascut cu o infloritoare cautare infrigurata a sexului, a barfei, a chestiunilor interzise, urmata si de lucruri utile, ceva mai tarziu.

Aceasta nu e o critica. Nu e nimic de facut. Trebuie doar sa ne obisnuim cu ideea ca mitul informatiei bine verificate, al personalitatilor cu statueta iese incet din peisaj. E o fatalitate. Trebuie sa ne gasim noi forme de supravietuire intr-un mediu inca ostil, inca tanar si salbatic. De fapt, trebuie sa ne lasam modificati de net, asa cum ne-am lasat modificati de scris. Sa nu opunem rezistenta.