În telefon costă zero lei. O întâlnire între două autorităţi ale statului costă o dimineaţă. O modificare tehnică a unui ecran din sistemul de cotare costă câteva linii de reglementare şi o perioadă de implementare. În România, aceleaşi lucruri costă 3,7 miliarde de lei. Peste 700 de milioane de euro. Este sancţiunea aplicată celor 10 bănci participante la mecanismul de cotare ROBID/ROBOR, cărora li se impută transparenţa cotaţiilor într-un interval de 30 de minute, în cadrul unui mecanism proiectat, administrat şi supravegheat de banca centrală.

Nu scriu acest text pentru a contesta dreptul Consiliului Concurenţei de a investiga orice piaţă, oricând. Departe de mine aşa ceva. Îl scriu pentru că, în opinia mea, avem nevoie de guvernanţă şi de coerenţă legislativă şi administrativă în condiţiile în care la peste două luni de la anunţ şi în lipsa motivării deciziei, singurul lucru pe care îl ştim cu certitudine este cât plătesc băncile. Nu ştim exact de ce anume se fac vinovate sau ce, concret, au făcut rău, dar ştim că s-a proiectat în mentalul colectiv că băncile sunt bune de plată.

Ce a spus Consiliul Concurenţei

Merită recapitulat ce a spus public autoritatea de concurenţă.

Cel mai recent, dl. Dan-Virgil Pascu, vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei, prezent la dezbaterea „Piaţa (inter)bancară: forţe, acţiuni, reacţiuni”, organizată de Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, împreună cu JURIDICE.ro, a declarat că autoritatea de concurenţă nu cere desfiinţarea mecanismului ROBOR şi că nu vorbeşte despre un cartel sau despre o înţelegere expresă între bănci, ci despre o practică concertată.

Conform afirmaţiilor dumnealui, problema identificată priveşte exclusiv vizibilitatea tehnică a cotaţiilor pe care acestea trebuie să le transmită în intervalul 10:30 - 11:00 al fiecărei zile lucrătoare, iar remediile propuse ar fi de natură tehnică: estomparea temporară a vizibilităţii cotaţiilor între participanţi până la finalul intervalului de cotare sau transmiterea individualizată a cotaţiilor. Totodată, tot potrivit celor declarate de reprezentantul autorităţii de concurenţă în cadrul dezbaterii, banca centrală nu are nicio legătură cu aspectele din acest dosar.  

Aşadar, cu ce rămânem din poziţia publică şi formală menţionată mai sus? Că principiile de funcţionare ale procesului de cotare sunt bune, că autoritatea de concurenţă citeşte într-un mod propriu şi diferit faţă de BNR normele emise chiar de BNR (?!) şi că arhitectura sistemului tehnic, pe care nu băncile au    desenat-o, ar necesita o ajustare de vizibilitate aplicabilă pe viitor. Nicio culpă, nicio intenţie maliţioasă a băncilor, nicio comunicare, înţelegere sau practică stabilită de băncile în discuţie - obligate totuşi să plătească o amendă exorbitantă şi expuse oprobriului public.

Sunt convinsă că, în orice piaţă matură, această listă de constatări s-ar fi încheiat cu o notă tehnică între două autorităţi şi, eventual, cu un calendar de implementare după ce s-ar fi ajuns la un consens între autorităţi că s-ar impune vreo modificare. La noi însă s-a încheiat cu cea mai mare sancţiune aplicată vreodată de Consiliul Concurenţei şi cu un record european ca ordin de mărime. Deşi discursul d-lui Pascu din dezbaterea publică a fost tehnic, temperat, echilibrat, în discuţiile ulterioare cu jurnaliştii, după acelaşi eveniment, registrul declaraţiilor d-lui Pascu s-a schimbat şi am auzit, din nou, o informaţie ce a mai fost scursă anterior „pe surse” dar care, până la acest moment, nu a fost dovedită.

Întrebat de jurnalistul Vasile Coman, de la bancherul.ro, cum se poate demonstra că simpla vizualizare a cotaţiilor concurenţilor conduce la majorarea ROBOR, vicepreşedintele Consiliului Concurenţei a răspuns că autoritatea are dovezi „că bancherii au vorbit între ei, în perioada de fixing, pentru a-şi alinia dobânzile la anumite niveluri”. Într-o a treia descriere a „faptelor”, realizată de către preşedintele Consiliului Concurenţei, dl. Bogdan Chiriţoiu, într-un interviu acordat publicaţiei britanice de specialitate Global Competition Review, la finalul celui de-al treilea mandat al său la cârma acestei instituţii, domnul Chiriţoiu cuantifică sancţiunea la 710 milioane de euro, cea mai mare din istoria autorităţii, şi readuce cazul la punctul de plecare.

Domnul Chiriţoiu explică publicului internaţional că dosarul se sprijină în esenţă, deşi nu exclusiv, pe faptul că băncile îşi văd reciproc cotaţiile, ceea ce ar face posibil un anumit grad de coordonare prin însuşi modul în care funcţionează sistemul. Consideră cazul unul simplu şi solid, precizează că a fost verificat de Comisia Europeană şi invocă un istoric de peste 90% cauze câştigate pe fond la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adăugând totuşi că judecătorii reduc destul de des amenzile aplicate de autoritate. Întrebat dacă decizia este de neatacat, răspunde el însuşi: „Este ea imbatabilă? Nu”.

Şi recunoaşte că au fost ridicate întrebări legitime de ordin procedural. Iată, deci, trei descrieri ale „faptelor” ce constituie baza aceleiaşi decizii, cu perspective diferite: în sala de dezbatere, o problemă tehnică de vizibilitate, care ar fi putut fi soluţionată cu remedii tehnice. Pe hol, la întrebarea unui jurnalist, perspectiva a fost a unor bancheri care au vorbit între ei ca să alinieze dobânzi. În engleză, pentru o publicaţie internaţională adresată avocaţilor de concurenţă şi investitorilor, imaginea este a unui caz care se sprijină în esenţă pe arhitectura mecanismului şi despre care autoritatea însăşi spune că nu este imbatabil.

Cea din urmă versiune pare, din punctul meu de vedere, cea mai apropiată de fondul dosarului. Şi este exact ceea ce susţine sectorul bancar de la început, faptul că nu discutăm despre o conduită susţinută de probe concrete, ci despre modul în care funcţionează mecanismul de determinare a ROBID/ROBOR pe o piaţă reglementată şi sub supravegherea unei alte autorităţi, de altfel singura în măsură să administreze piaţa monetară şi funcţionarea acesteia. Cât despre celelalte afirmaţii, ele trebuie dovedite. Nu o spun retoric, ci în sensul propriu, prin motivarea deciziei şi, cel mai probabil, în faţa instanţelor de judecată. Se impune o precizare şi în privinţa Comisiei Europene, invocată în interviul din Global Competition Review ca formă de validare. Jurnalistul Cornel Dinu, de la BankingNews, a cerut un punct de vedere chiar Comisiei cu privire la implicarea sa în acest dosar. Răspunsul confirmă că instituţia europeană a fost informată şi că a avut schimburi instituţionale cu Consiliul Concurenţei în cadrul investigaţiei privind piaţa monetară interbancară şi indicele ROBOR. Adaugă însă o nuanţă esenţială, aceea că analiza faptelor, evaluarea probelor, concluziile şi sancţiunile au aparţinut exclusiv autorităţii române şi rămân supuse controlului instanţelor. Cu alte cuvinte, Bruxelles-ul a fost informat, însă nu a validat fondul (astfel cum a lăsat să se înţeleagă public Consiliul Concurenţei), responsabilitatea pentru cea mai mare amendă din istoria autorităţii revenind, integral, autorităţii de concurenţă de la Bucureşti.

Ce spun datele, pentru cei care se uită la ele

Specialiştii RoEM, proiect de cercetare al Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, au analizat evoluţia ROBOR în intervalul dintre trimestrul IV 2018 şi trimestrul IV 2025, care se suprapune în bună măsură cu perioada vizată de investigaţie. Concluzia este că valorile medii se situează în interiorul coridorului de politică monetară al însăşi băncii centrale, fără abateri sau evoluţii atipice. Pentru cine ar vrea să susţină că avem de-a face cu o coordonare care a scumpit artificial costul creditului, aceasta este o problemă. O practică menită să umfle un indice ar trebui, logic, să lase o urmă. Aici urma lipseşte, iar în locul ei găsim un indice care s-a mişcat exact în intervalul în care, după regulile băncii centrale, era de aşteptat să se mişte. Mai mult, analiza RoEM rată că dobânzile interbancare din regiune s-au corelat cu inflaţia într-un raport apropiat de 1:1 şi că, în medie, dobânzile s-au situat sub nivelul inflaţiei. Contextul este cunoscut, de la pandemie şi perturbarea lanţurilor de aprovizionare, la războiul din Ucraina şi criza energetică, la care s-au adăugat majorări interne de taxe. ROBOR a avut, aşadar, un comportament similar cu al celorlalte rate interbancare din regiune. Iar economiile cu inflaţie mai mare au avut dobânzi mai mari. Nimic mai complicat decât o lecţie clasică de economie din manualul de clasa a X-a.

Mecanismul care ar trebui să facă manipularea neatractivă

Există un motiv pentru care ROBOR este greu de influenţat, iar acest motiv nu ţine de bunăvoinţa băncilor, ci de felul în care l-a construit BNR. Indicele se calculează ca medie aritmetică a cotaţiilor transmise de 10 bănci, după eliminarea valorilor extreme, ceea ce limitează structural impactul unei singure cotaţii. La aceasta se adaugă diferenţa maximală impusă de banca centrală între ROBID (dobânda la depozitele atrase de bănci de la alte bănci) şi ROBOR (dobânda la care băncile se împrumută între ele). Cine ar vrea să urce dobânda la credite este obligat să urce şi dobânda la depozite, adică să îşi scumpească singur propria finanţare. Iar centralizarea şi calculul se fac automatizat, de către un agent de calcul internaţional neutru. Cu alte cuvinte, mecanismul a fost proiectat astfel încât manipularea să fie, în acelaşi timp, dificilă tehnic şi costisitoare pentru cel care ar încerca-o. Ceea ce ridică o întrebare incomodă: dacă statul a construit un mecanism care face manipularea nerentabilă, iar datele arată că nu s-a produs nicio manipulare, ce anume sancţionăm? Dacă cineva ar vrea să facă o glumă, ar putea să spună că suntem sancţionaţi pentru că nu ne-am prefăcut că nu vedem. Asta şi pentru că vizibilitatea cotaţiilor între participanţii la ROBOR nu a fost o inovaţie a băncilor.   

A fost o regulă impusă legal încă din 1995 (prin Norma nr. 4/1995) şi menţinută de atunci, tocmai pentru ca piaţa interbancară să funcţioneze. Nimeni nu a cerut-o, nimeni nu a negociat-o, nimeni nu a putut renunţa la ea unilateral fără să încalce regulile pieţei bancare şi să fie pasibil de sancţiuni din partea autorităţii de reglementare. Aşadar, vedem astăzi cum băncile sunt sancţionate pentru că au participat la un mecanism transparent, în forma în care statul l-a proiectat, şi pentru că nu au acţionat ca şi cum nu ar fi văzut ceea ce li se arăta. Adaug un detaliu care ar trebui să fie decisiv. Acelaşi mecanism, incluzând transparenţa ferestrei de cotare, a mai fost investigat de Consiliul Concurenţei în 2008. Dosarul a fost închis în 2013, fără constatarea vreunei încălcări. Timp de un deceniu, întreaga piaţă a operat fără să poată bănui că ceva ar fi în neregulă. Aceasta se numeşte încredere legitimă şi, în orice sistem de drept care se respectă, contează. La nivelul practicii CJUE contează. Merită amintit şi că sancţiunile de concurenţă sunt asimilate, în dreptul european, materiei penale. Ceea ce înseamnă că prezumţia de nevinovăţie şi sarcina probei care revine autorităţii, nu sunt figuri de stil. Iar dreptul la apărare nu este derizoriu, ci este garantat.  

Ce ar fi trebuit să se întâmple

Dacă arhitectura ferestrei de cotare poate fi, după părerea Consiliului Concurenţei, îmbunătăţită, discuţia ar fi trebuit purtată cu reglementatorul pieţei bancare în cursul investigaţiei, în cadrul unei cooperări loiale între autorităţi. Nicidecum impusă băncilor participante la mecanismul ROBOR, care nu au abilitatea de a se autoreglementa sau de a schimba – cu atât mai puţin în mod individual şi/sau unilateral – procesul şi arhitectura unui sistem pe care nu îl administrează, ci doar îl operează. Ceea ce însă nu poate fi acceptat, într-un stat de drept bazat pe reguli, este ideea că o nealiniere conceptuală a unei autorităţi la principiile valid statuate de o altă autoritate, se rezolvă printr-o amendă aplicată celor care au operat platforma conform parametrilor acesteia. Iar dacă toată această poveste are, până la urmă, o morală, ea este una simplă şi destul de tristă. Dacă existau îngrijorări, autoritatea de concurenţă ar fi trebuit să poarte discuţii tehnice şi aplicate cu BNR. Costul lipsei acelor discuţii a fost calculat, facturat şi trimis băncilor. Iar de acolo, într-un fel sau altul, ajunge în economie. Însă, pentru 700 de milioane de euro, cred că merita măcar încercată o întâlnire tehnică. Şi tot pentru 700 de milioane de euro, cred că sectorul bancar din România merită o autoritate de concurenţă consecventă indiferent de publicul căruia i se adresează. Altfel, cum se spune pe româneşte, ne cam furăm singuri căciula.

Georgiana MURGULESCU este Secretar General, Director Executiv Relaţii Juridice & Instituţionale, Consiliul Patronatelor Bancare din România