Se poate ca domnul Malraux sa fi gresit cand a spus, despre secolul XXI ca va fi religios sau nu va fi deloc. Secolul XXI este mult prea cinic, grabit si, mult mai important, lipsit de mituri pentru a mai putea sa se schimbe. Nu mai este timp pentru mituri, iar sistemele de valori s-au modificat. Secolului XXI ii va fi de ajuns, poate, suficienta in care se afla deja.

Saptamana trecuta a fost una grea. Periodic trecem prin astfel de incercari; ele se cheama 11 septembrie sau 11 martie sau 26 decembrie. Sunt perioade de cumpana cand oamenii isi uita din teluri si din razvratiri si din intoleranta si se regasesc altfel, cu ochii umezi si dispusi sa se ajute sau macar sa se gandeasca la ceilalti. Aceste stari trec repede, si de aceea, poate, este nevoie sa le repetam, poate din vointe divine sau poate pur si simplu din rascoala unei particele a lantului ADN care ne-a facut oameni.  Intai au fost povestea celor trei colegi de breasla captivi in Irak. Discutabil aici este modul in care a reactionat societatea romaneasca. Pentru cea mai mare parte a romanilor, situatia celor trei a dus la o evidenta coeziune emotionala, dar s-a facut simtit si un spirit rau, de vrajba. 

Cel mai important lucru este ca acolo sunt trei oameni cu arma la cap.

Punct. Restul, camere de luat vederi sau de fotografiat, profesionalismul celor ce i-au filmat sau fotografiat, paturile din fundal, hainele rapitorilor, parerile profesionistilor - psihiatri, analisti politici sau experti in ceva, in final chiar conspiratiile deja brodate pe tema disparitiei celor trei sau criticile privind modul in care au plecat in Irak sunt fie un balast, extrem de necesar, pentru ca trebuie sa intelegem ce se intampla, dar numai un balast, fie scenarii concepute mult prea devreme. 

Intre momentul in care scriu aceste randuri si momentul in care revista poate fi cumparata si citita trec doua zile; imi doresc ca in aceste doua zile cei rapiti sa se intoarca acasa iar scriitura mea sa ramana fara fond. Este cel mai important lucru acum, iar scenariile pot fi lasate pentru dupa intoarcerea lor. 

Vorbeam mai sus de cinism pentru ca in acest caz, in Romania, cinismul este prezent. Cinicii nu sunt constienti de asta, cred ca acuzand sau criticand sunt doar lucizi in analizele lor, dar le iese altceva. Sa ma fac inte- les. Privirea lui Marie Jeanne Ion de sub naframa nefireasca pe care o poarta, cea a lui Sorin Miscoci si cea a lui Ovidiu Ohanesian ajung. Mai mult decat sfidare sau mesaje ascunse sau orice altceva au identificat specialistii, in privirea lor e povestea jurnalistului roman, asa cum a inteles el sa se formeze si sa isi faca meseria si despre ce compromisuri e nevoit sa faca pentru meseria sa.

Spre deosebire de un constructor, ale carui creatii au taria betonului, spre deosebire de un compozitor, ascultat si tinut minte de melomanii din lumea intreaga, spre deosebire de un scriitor al carui nume se afla pe copertile cartilor sale, gloria unui jurnalist este unul din cele mai perisabile lucruri din lume: tine de la cinci minute pana la cel mult trei zile, dar aceste ultime cazuri sunt foarte rare. Majoritatea sunt ilustri necunoscuti, iar faptul ca un jurnalist a dat o stire buna, sau ca a realizat un reportaj bine facut sau ca a scris un text rotund este recompensat prin cele cinci secunde in care numele ii apare pe ecran sau de semnatura din ziarul pe care in zilele urmatoare il arunci intr-o parte, nefolositor. Ochii si urechile unei natii sarace, cei trei jurnalisti si-au facut meseria apeland la un compromis - ajutorul indoielnic oferit de niste afaceristi arabi. Orice e criticabil in aceste conditii, de la tarele presei din Romania - aliante aiurea, uneori amatorism, uneori graba sau insuficienta documentare, uneori partizanat - dar determinarea celor trei nu. E modul in care si-au putut face ei meseria, si au facut-o. 

Al doilea fapt a fost moartea unui om. Plecarea dintre noi a Papei Ioan Paul al II-lea este cea in masura sa contrazica afirmatia lui Andre Malraux. Pentru ca a plecat simbolul care ar fi putut oferi secolului XXI contraponderea la pragmatism excesiv, la industrializare si desensibilizare si ar fi indepartat pericolul care ne pandeste, cel al inlocuirii spiritului uman de catre tehnologie. Sau poate ma insel si chiar desprinderea de pamant a papei ii va conferi acestuia puterea de a oferi un nou mit omenirii.

La fel, si despre Papa Ioan Paul al II-lea se va fi spus tot ceea ce este de spus, inca din timpul agoniei sale. Dar nu poate fi ignorat faptul ca, deasupra credintelor si peste opinii si prejudecati, de peste mai bine de un sfert de veac Karol Wojtyla a fost un simbol pentru un est al Europei care incearca sa-si gaseasca locul in lume, est pe care Ioan Paul al II-lea l-a cunoscut si l-a sprijinit. Un model de politician cu trup chinuit dar cu minte limpede si clara, o personalitate cu plusuri si minusuri, un fenomen mediatic si un deschizator de drumuri.

Un om intreg, adica.