Există o zicală ce sună aşa: “Dacă tăceai filosof rămâneai!”. Este cazul dlui Biriş acum, este cazul dnei Dragu, ministrul finanţelor, care abia numită s-a făcut renumită prin opoziţia faţă de majorarea salariului minim. Dar ieşirile lor mai puţin pricepute decât ale unor oameni politici aduc în discuţie subiectul extrem de sensibil al relaţiei dintre stat şi cetăţean.

Întotdeauna statul - prin definiţie singurul deţinător legitim al puterii de constrângere – este tentat să facă abuzuri. La rândul său, cetăţeanul va fi mereu nemulţumit de stat şi pe bună dreptate pentru că statul funcţionează cu banii lui iar el nu vede beneficiile plăţii pe care o face statului, practic, aproape zilnic (o cincime din preţul unei pâini merge la stat).

Obligativitatea de a plăti CASS pentru ce nu câştigi nu este introdusă în legislaţie de guvernul tehnocratic din care dl Biriş face parte, ci de fostul guvern social-democrat condus de dl Ponta. De un guvern care el însuşi s-a definit “de stânga”, nu doar presupus “de dreapta”, cum ar fi cel actual.

De ce atunci deranjul? Cel mai probabil din felul în care sunt explicate măsurile de către dl Biriş şi de dna Dragu. Culmea este că amândoi au dreptate.

Dl Biriş are dreptate când spune că nu poţi trăi cu aer vreme de şase luni, dna Dragu are dreptate când spune că există alţii care trăiesc mai prost decât în România şi ar munci aceleaşi munci pentru mai puţini bani.

Este însă dreptatea unei aserţiuni în linie cu etica pe care o împărtăşeşte naţiunea? Din câte vedem, majoritatea este în favoarea celor mai săraci: majorarea salariului minim, neimpozitarea celor fără venituri certe. Totuşi, statul – care înseamnă la urma urmei nu doar circa fiscală unde dai bani, ci şi şcoli publice şi spitale publice şi biblioteci şi universităţi - trebuie să funcţioneze. Cum? Printr-o mai bună gestionare a banului public spun, cu multă dreptate, criticii statului. Dar asta nu va duce colectarea la buget cu mult dincolo de 33% ca procent din PIB, faţă de 45% media europeană.

Problema oricărui guvern – ca reprezentant executiv al statului – este că statul est văzut ca un agresor, nu ca un partener. Este văzut ca nefiresc în loc de firesc, nu este înţeles drept o construcţie de toţi acceptată şi menită să-i ajute pe oamenii aflaţi în nevoi.

Cititi mai multe pe www.zf.ro