Probabil ca nu exista amator de teatru caruia sa nu i se fi intamplat sa mearga  la o dramatizare dupa o piesa clasica, iar spectacolul sa fie cu totul si cu totul altceva. Nu neaparat negativ, ci poate doar surprinzator. Adica foarte modernist. Numerosi critici de teatru nici nu vad divizarea spectacolelor de teatru dupa criteriile clasic si modern, sustinand ca aceasta impartire este total irelevanta.

"Daca un text de Corneille se monteaza in versuri si toate personajele poarta jabou de dantela si peruca, dar unul singur dintre toate e in pielea goala, e ceva clasic, modern sau... nu e nimic?", spune Horia Garbea, cronicar de teatru. Totusi, de ce sunt atat de multe dramatizari moderne si care sunt in definitiv criteriile dupa care mai poti alege o piesa de teatru daca opera dupa care s-a realizat dramatizarea nu mai garanteaza neaparat continutul piesei?

Pe forumul site-ului teatru.noteaza.ro, corinutza_carst povesteste experienta spectacolului "Romeo si Julieta" regizat de Beatrice Rancea (fosta Bleont) de la Teatrul National din Bucuresti. "Eram prin clasa a X-a si studiam la scoala operele lui Shakespeare. Profa de romana, saraca, vrand sa ne faca un bine, ne-a obligat (aproape) sa ne cumparam bilete la Teatrul National.

Biata de ea nu stia ce ne astepta pe toate fetele care, mai interesate de obtinerea unei note mari decat de piesa in sine, ne cumparasem bilete la teatru... Totul a fost ok pana cand a aparut Julieta in costumul Evei pe scena... Am ramas oripilata cum scena balconului (atat de romantica in viziunea lui Shake-speare) fusese inlocuita de un regizor mai avangardist, sa ii zic asa, cu scena unei cazi de baie in care Julieta (evident ca goala) facea baie, iar Romeo... saracul... nu vreau sa imi inchipui ce a simtit... Pacat ca nu s-a specificat de la inceput ca piesa nu se adresa copiilor sub 18 ani... Ca nu ma mai duceam!"

Iar situatia prin care a trecut forumista amatoare de teatru clasic nu este deloc izolata si nici unica. Alice Georgescu, cronicar de teatru si editorul paginii de teatru a Ziarului de Duminica, spune ca regizorii recurg la aceasta solutie pentru ca isi inchipuie ca spectatorii nu mai sunt sensibili la montarile "traditionaliste" si au nevoie de o interpretare noua. Ideea este sustinuta si de Natalia Stancu, critic de teatru. "Regizorii simt nevoia sa intareasca trimiterea la real, sa recontextualizeze opera, sa apeleze la obiecte care ne sunt specifice. In spectacolul lui Alexandru Tocilescu «O scrisoare pierduta», Tipatescu se uita la televizor, vorbeste la celular, joaca tenis, Zoe vine incarcata cu pungi de la boutique-uri", povesteste Stancu.

Regizorul Tocilescu spune ca, in elaborarea spectacolului, a pornit de la afirmatia care circula in toata media, ca I.L. Caragiale este contemporanul nostru. "M-am gandit cum ar fi sa il facem cu adevarat contemporan, cu gadgeturi din vremurile noastre. Am dorit sa vedem daca problema lucrarii devine chiar mai acuta." Actualizarea operelor clasice in piese de teatru nu este nici pe departe specifica teatrului romanesc, ci este la moda si in marile capitale ale teatrului. La Paris, de exemplu, "se joaca «Un burghez gentilom» care este patronul unui magazin de articole sportive si se comporta ca un animator de joc TV", spune Stancu.

Adaptarea moderna a pieselor clasice nu este o noutate, ci are radacini adanci in trecut. Conform cronicarului de la Ziarul de Duminica, primele astfel de spectacole in lume dateaza din 1920, iar in Romania primele montari de acest gen au fost realizate inca din 1930-1940. Georgescu isi aminteste ca una dintre adaptarile moderne care a starnit un mare scadal in anii ‘70 a fost "Regele Lear" dupa Shakespeare, montata de regizorul Radu Penciulescu. "In scena faimoasa a furtunii, in mod traditional sunetele sunt fie inregistrate pe banda, fie sunt simulate in culise. Acolo totul se intampla la vedere. Pe scena a fost adus un ventilator imens pentru crearea senzatiei de vant. Era un fel de daramare a conventiilor teatrului", povesteste Georgescu. Totusi, care este publicul acestor adaptari mai putin conventionale ale scrierilor clasice? Parerea unanima a criticilor este ca segmentul tinta este publicul tanar, dar metodele prin care creatorii de piese de teatru incearca sa atraga tinerii sunt uneori puse la indoiala.

"Oamenii de teatru sunt preocupati de castigarea pu-blicului tanar. Din acest motiv regizorii incearca sa aduca pe scena reprezentarile universului acelor oameni, elemente din programele de televiziune, muzica disco sau arta video", spune Natalia Stancu. Totusi, Magdalena Boiangiu, cronicar de teatru, atrage atentia ca, pentru a intelege o astfel de abordare, spectatorul trebuie sa cunoasca foarte bine textul, "altfel este doar o criptograma fara traducere".

Boiangiu este de acord ca piesele realizate in maniera moderna prind mai bine la publicul tanar, "dar in sens vicios, pentru ca ei vin ca la discoteca, le place ambianta sonora". Un exemplu de actualizare prin muzica si limba engleza care a avut succes la tineri este "Chirita of Barzoieni", asta chiar daca nu a fost pe deplin apreciata de critici. "Uneori carligul comic pare mai eficient astfel, alteori trivializarea si vulgarizarea sunt mai puternice. Eu cred ca spectatorul este suficient de inteligent ca sa inteleaga actualitatea unui subiect si fara sa i se bage degetul in ochi pe aceste cai. Uneori insa actualizarile au efect si haz", crede Stancu. Alte dramatizari ale operelor clasicilor pot avea la baza stilizarea artistica. Natalia Stancu da exemplul spectacolului de la Odeon, "Portretul lui Dorian Gray", "care pune dramaturgia sub semnul miscarii si al frumosului" si care a fost deopotriva apreciat de public si de critici.

"«Portretul lui Dorian Gray» se joaca, dupa doi ani de la premiera, cu sala arhiplina, ceea ce confirma faptul ca, pentru publicul curios si deschis, teatrul-dans poate insemna o provocare cu satisfactii deopotriva emotionale si intelectuale", explica Razvan Mazilu, cel care a semnat coregrafia piesei. El spune ca a privit piesa de teatru din mai multe perspective, ca "o conexiune intre arte: dans, teatru, muzica, plastica".

Alice Georgescu de la Ziarul de Duminica apreciaza ca unul dintre motivele pentru care nu se mai fac piese clasice este si cel economic. "Costurile unei adaptari moderne se pot situa chiar si la 50% din cele ale unei montari clasice, dar acest lucru depinde foarte mult de viziunea regizorului", explica cronicarul, care isi aminteste ca cea mai scumpa dramatizare a fost "Apus de soare" de la Teatrul National din Bucuresti, care a costat 6 miliarde de lei vechi.

Clasic sau modern, avangardist sau nu, trebuie sa admitem ca a juca o piesa ca atunci cand a fost scrisa este aproape imposibil. "Spectatorul este ceva viu si fiecare spectacol este o variabila in raport cu ideea pe care o ai la lectura", este parerea Nataliei Stancu. Pana la urma, valoarea piesei este data de rezultatul final. "Daca este un spectacol bun, care te emotioneaza, atunci e bine, daca insa rezultatul este nereusit, atunci au gresit abordarea piesei."