Pe noul Pamant, regele este Wall-E, un robotel care si-a petrecut ultimii 700 de ani din viata (nu, ghilimelele nu sunt necesare) compactand muntii de deseuri lasati in urma de consumismul nesabuit al oamenilor. Printre adevaratii zgarie-nori de resturi si sub stratul gros de smog, Wall-E munceste cat e ziua de lunga, dar seara se lasa ademenit de marea lui pasiune: incursiunea in spiritul oamenilor. Wall-E colectioneaza tot ce i se pare mai interesant printre gunoaie, asa ca rulota in care se retrage la apusul soarelui invizibil este plina de fel de fel de nimicuri. Printre ele, obiecte vazute si in alte animatii Pixar, caci desenatorii celebrelor studiouri au mania “oualor de Pasti”, dupa cum sunt numite aceste mici surprize ascunse in cele mai neasteptate locuri.

Chiar daca ar fi putut umple cele 97 de minute ale filmului cu activitatile zilnice ale lui Wall-E, Stanton trebuie sa complice lucrurile, asa ca intra in scena Eve, o sonda ultramoderna, lucioasa, o adevarata “doamna” in comparatie cu “vagabondul” Wall-E. La inceput, Eve nu se simte atrasa de robotel, dar face Wall-E ce face si-si transforma filmul intr-o adevarata poveste de dragoste.

Primul lucru care-ti sare in ochi la “Wall-E” este chiar protagonistul. Cel mai neofertant erou, din punct de vedere fizic cel putin, din istoria Pixar, Wall-E reuseste, in ciuda faptului ca nu are nas, gura sau umeri, sa fie cat se poate de expresiv. Categoric mult mai expresiv decat Lighting McQueen din “Cars”, de exemplu. E greu sa-ti dai seama cum au reusit animatorii de la Pixar, dar in ochii lui Wall-E reusesti cumva sa vezi continuu stelele. Wall-E aproape ca nu scoate o vorba, iar dialogul sau cu Eve este de-o asemenea zgarcenie (cei doi se exprima prin onomatopee), incat animatia lui Stanton concureaza cu cele mai greu digerabile filme de arta la categoria “cel mai tacut film realizat vreodata”, dovedind inca o data ca nu trebuie sa spui nimic ca sa spui totul.

Pe langa povestea de dragoste dintre Wall-E si Eve si aventura robotelului pornit in cautarea partenerei cand aceasta este rechemata pe nava-mama (vocea lui Sigourney Weaver), filmul lui Stanton abordeaza si subiecte mai grele, dar intr-un mod atat de inteligent, incat nu pare deloc ca tine lectii de ecologie si te lasa sa-i ignori sau chiar sa-i respingi pozitia. Pamantul acoperit de gunoaie si nava Axioma, pe care descendentii oamenilor de azi duc o viata de-o imobilitate totala, sunt principalele aspecte ale mesajului ecologic transmis de Wall-E. De fapt, acesta este singurul lucru care i se poate reprosa filmului: ultima parte a lui, cea in care omenirea trebuie convinsa sa se in­toarca pe Terra, dezechilibreaza povestea si-o ingroasa nepermis de mult.

Reuseste Wall-E sa fie mai atractiv decat Nemo si tematorul sau tata, Marlin? Doar intrucatva. Alaturi de “The Incredibles”, “Finding Nemo” ramane capodopera absoluta a celor de la Pixar, iar “Wall-E”, desi un pariu castigat, nu reuseste sa egaleze povestile mult mai complete ale celorlalte doua animatii.

O bila alba a filmului este faptul ca, cel putin in Romania, “Wall-E” se proiecteaza “la pachet” cu unul dintre cele mai adorabile scurtmetraje Pixar ale tuturor timpurilor. Daca ati vazut “Lifted”, in care un extraterestru adolescent incearca (si nu prea se descurca in multitudinea de butoane) sa rapeasca un om, stiti foarte bine ca Pixar n-are nevoie de 100 de minute ca sa ne vrajeasca. “Presto” este despre Presto DiGiotagione, un prestidigitator celebru pentru trucurile sale cu iepuri si palarii. Se va ridica Presto la inaltimea asteptarilor publicului cand iepurele sau incearca sa-i saboteze numarul? Da, dar intr-un mod cu totul si cu totul surprinzator. 

Oricat de apreciate si laudate, animatiile nu au fost niciodata vedetele premiilor Academiei. Din 1991, cand “Frumoasa si bestia” avea parte de o surprinzatoare nominalizare la Oscarul pentru cel mai bun film, genul punea mai totdeauna mana pe trofeul pentru cel mai bun cantec si, de cativa ani incoace, era surghiunit intr-o categorie proprie.

Succesul lui “Wall-E” i-a facut pe multi dintre jurnalistii din Statele Unite sa se gandeasca la ceva nemaigandit: ar putea robotelul sa castige Oscarul pentru cel mai bun film? Ar putea, zic ei, daca Pixar si Disney vor face un lobby suficient pentru a promova calitatile filmului. Si in trecut au mai fost ani cand premii importante au fost castigate de actori pe care nu paria nimeni: sa ne gandim doar la “surprinzatoarea” (si frustranta, pentru ei) sincronizare a lui Denzel Washington si Halle Berry.

A venit momentul ca Oscarul sa ajunga si el pe rafturile din rulota robotelului? Poate ca da, dar Wall-E va trebui sa se imprieteneasca foarte strans cu multi dintre membrii votanti ai Academiei americane de film care nu prea au la inima animatiile: actorii. Intotdeauna acestia au preferat filmele live-action, pentru ca acestea ii pun mai bine in valoare. Cu trei mii de actori in Academie, va fi destul de greu pentru Wall-E sa se impuna. Vom vedea in februarie 2009 daca a reusit.