Şomajul, practic, a dispărut, scăzând sub 7% din populaţia activă în zona euro, la cel mai redus nivel din ultimii treizeci de ani. Cu toate acestea, productivitatea stagnează. Cum este posibil acest lucru? Revista franceză Alternatives Economiques a căutat răspunsuri şi a găsit ceva tulburător.

Nu cu mult timp în urmă toţi ochii erau aţintiţi asupra cifrelor despre şomaj. Era barometrul politic suprem, verificat de toţi aleşii care căutau să atragă voturile concetăţenilor lor. În Franţa, mandatul de cinci ani al fostului preşedinte François Hollande a fost cadenţat de ritmul constant în care era pusă această întrebare cvasiexistenţială: va reuşi politicianul să-şi îndeplinească promisiunea de a inversa curba şomajului?

O dată ce răspunsul care a venit a fost afirmativ, suspansul s-a disipat şi chestiunea a dispărut de pe radar. Dacă nimeni nu mai este îngrijorat în legătură cu şomajul acum este pentru că ştirile din Europa sunt de fapt destul de bune. „Recuperarea din criza produsă de pandemie a fost în mare parte în formă de V, iar principalii indicatori de performanţă pe piaţa muncii sunt la cele mai bune niveluri de la începutul secolului”, relatează Eurofound. „Poate pentru prima dată într-o generaţie, lipsa forţei de muncă mai degrabă decât şomajul – adică oferta de muncă mai degrabă decât cererea – este preocuparea politică cea mai presantă.”

Constatarea era făcută în vara anului trecut. De atunci, rata şomajului s-a dus în jos şi mai mult, de la 6,7% la 6,5% în martie. În UE,  indicatorul este de doar 6%. Vârful din 2020, când economiile erau blocate, este acum istorie. „Criza COVID a fost o recesiune extrem de rapidă. Scăderile economice rapide din timpul blocajelor au fost urmate de recuperări abrupte”, explică cercetătorul german Enzo Weber de la institutul IAB. Chiar şi efectele colapsului din 2008 s-au disipat – aceasta ca medie la nivelul zonei euro. Ţările din sudul Europei, care au suferit din plin impactul crizei economice globale şi a celei a datoriilor suverane, au rămas cu sechele. Există încă diferenţe semnificative între ţări, în special între Spania şi Grecia, pe de o parte, acestea continuând să înregistreze rate ale şomajului de peste 12% anul trecut, şi Polonia sau Cehia, pe de altă parte, cu un şomaj extrem de redus, de sub 3%. Iarna trecută a adus îmbunătăţiri şi în economiile sudice.

Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârşitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârşitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate şi ea recorduri, în ciuda unei uşoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, faţă de 73% în 2021 şi 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.

„În Grecia, rata şomajului a scăzut chiar dramatic în ultimii patru ani. Şi în Italia perspectivele sunt încurajatoare.  Cererea de forţă de muncă a revenit de mult timp la nivelurile de dinainte de pandemie, cu aproximativ 500.000 de locuri de muncă vacante în ianuarie 2023, cu 14% mai mult decât în 2019”, confirmă Cristina Tajani, preşedinte şi CEO al Anpal Servizi SPA, Agenţia Naţională Italiană pentru Politici Active pe Piaţa Muncii.

În general, şomajul este mai scăzut astăzi decât înainte de pandemie. În ceea ce priveşte ocuparea deplină a forţei de muncă, aceasta este deja o realitate în mai mult de 10 state membre ale UE unde rata şomajului este sub 5%, pragul general acceptat de economişti pentru acordarea acestui Sfânt Graal economic. În Europa de Est, doar România şi Slovacia fac excepţie. Spre exemplu, Bulgaria, considerată cea mai săracă ţară din Uniune, avea în martie o rată a şomajului de doar 3,7%. Cehia se distinge cu nivelul cel mai mic, de 2,6%, dar aceasta este o performanţă slabă dacă e comparată cu rezultatele de anul trecut – 2,3% în martie 2022.

Reducerea definiţiei ocupării depline doar la rata şomajului este prea simplistă. După cum explică economistul francez Eric Heyer: „Pentru ca această scădere a şomajului să fie cu adevărat virtuoasă, trebuie să fie însoţită de o creştere a ratei de ocupare. Dacă nu este aşa, poate însemna că un anumit număr de oameni, descurajaţi, au părăsit piaţa muncii, scăzând astfel artificial rata şomajului”. Această condiţie pare să fie îndeplinită în Europa: scăderea şomajului este într-adevăr însoţită de o creştere a ratei de ocupare.

Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârşitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârşitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate şi ea recorduri, în ciuda unei uşoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, faţă de 73% în 2021 şi 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.  „Aţi putea spune că ne apropiem de ocuparea completă a forţei de muncă”, spune economistul francez Florence Pisani, director de cercetare economică la Candriam. „Dacă ne uităm la rata de ocupare în rândul grupei de vârstă 25-54 de ani, adică nucleul populaţiei de vârstă activă, este foarte mare în Germania (88%), dar acest lucru este valabil şi în restul zonei euro, cu cote mai mari decât în 2007, înainte de criza financiară. Piaţa muncii este îngustă”. La acest capitol, România se poate compara mai degrabă cu ţările sudice decât cu Polonia sau campioanele Ungaria, Slovenia şi Portugalia.

Pe scurt, toţi indicatorii sunt pe verde, inclusiv şomajul pe termen lung şi ocuparea. Ce ar putea explica o astfel de aliniere a planetelor? Primul element important este demografia. În 2021, populaţia cu vârsta cuprinsă între 15 şi 64 de ani a scăzut cu 0,6% în zona euro şi cu 0,7% în Uniunea Europeană. Acest fenomen este deosebit de marcat în Italia şi Slovenia (-1,9%), dar şi în Polonia (-1,2%), Germania (-0,5%) şi Franţa (-0,3%).

„În anii 1980, populaţia în vârstă de muncă a crescut destul de puternic, cu 0,7 puncte procentuale în fiecare an”, explică Eric Heyer. „Pentru a reduce şomajul a trebuit să creăm mai multe locuri de muncă. Cu o populaţie în scădere sau stagnare, este mult mai simplu: trebuie create mai puţine locuri de muncă.” Pe lângă acest fenomen, există o tendinţă descendentă a creşterii productivităţii. Cu alte cuvinte, cantitatea de muncă necesară pentru a produce un bun sau un serviciu scade mai lent decât înainte. Acest lucru facilitează crearea de locuri de muncă: dacă un angajator doreşte să crească producţia, nu se poate baza doar pe eficienţa sporită a angajaţilor săi, ci trebuie să-şi sporească forţa de muncă prin recrutare. Acolo unde o parte din creştere a fost absorbită anterior de accelerarea creşterii productivităţii, această dinamică s-a oprit şi acum pentru mai puţină creştere e nevoie de mai multe locuri de muncă. „Pentru a rezuma”, adaugă Heyer, „avem nevoie de mai puţine locuri de muncă pentru a reduce şomajul şi pentru mai puţină creştere e nevoie de mai multe locuri de muncă. Aceasta înseamnă că, în general, este nevoie de mult mai puţină creştere pentru  reducerea şomajului. Şi acest lucru este valabil pentru toate ţările europene.”

Într-adevăr, performanţa puternică a pieţei muncii contrastează cu cea a activităţii economice, care rămâne lentă în zona euro. Peste această încetinire se suprapune o deteriorare şi mai accentuată decât înainte a creşterilor de productivitate, care au devenit chiar negative în multe ţări europene. Când productivitatea nu doar că încetineşte, ci scade, efectul este şi mai puternic”, spune Eric Heyer. „Acest lucru este ceea ce ne-a permis să creăm o mulţime de locuri de muncă în ultima perioadă.” Această observaţie este împărtăşită de economistul Patrick Artus. După cum explică el: „Scăderea productivităţii muncii are avantajul de a determina companiile să creeze o mulţime de locuri de muncă pentru a compensa. Acest lucru este cu atât mai bun cu cât rata şomajului la persoanele mai puţin calificate este cea care scade cel mai mult şi rata de ocupare în rândul persoanelor mai puţin calificate care creşte cel mai mult când sunt create atât de multe locuri de muncă”. În zona euro, rata şomajului a celor fără studii superioare este în continuare de două ori mai mare decât media, dar a scăzut brusc de la sfârşitul pandemiei. „Dar acest lucru nu poate fi sustenabil”, avertizează Eric Heyer. „Nu putem rămâne prea mult timp cu creşteri negative de productivitate. Vom reveni la creşteri reale, poate mai mici decât înainte de criză, dar va exista totuşi o creştere a nivelului de productivitate.” Acesta este unul dintre motivele pentru care OFCE, un centru francez de cercetare economică, anticipează revenirea şomajului în 2023 în aproape toate ţările europene. Deteriorarea bruscă a productivităţii rămâne un mister pentru majoritatea economiştilor. În absenţa unei perspective largi, este greu de văzut clar, mai ales când există mai multe prejudecăţi statistice. De exemplu, de la criza COVID, munca nedeclarată a scăzut. Pentru a primi ajutor în perioada pandemiei, angajatorii au fost încurajaţi să îşi declare toţi angajaţii. Acest lucru sugerează că productivitatea a fost slab măsurată înainte de COVID şi nu neapărat că a scăzut acum.

Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârşitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârşitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate şi ea recorduri, în ciuda unei uşoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, faţă de 73% în 2021 şi 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru lucrătorii detaşaţi, al căror număr a scăzut semnificativ: când un muncitor polonez era detaşat în Franţa, producea în Franţa, dar locul de muncă nu era declarat în acea ţară. Astăzi, muncitorul francez care l-a înlocuit nu este mai puţin productiv decât polonezul, dar angajarea lui este înregistrată în Franţa. Acest lucru denaturează comparaţiile cu perioada anterioară crizei. Creşterea bruscă a numărului de ucenici în Franţa a jucat şi ea un rol: aceştia sunt angajaţi mai puţin productivi decât ceilalţi, dar angajarea lor a fost foarte puternic subvenţionată.

„Se poate imagina şi că munca la distanţă a fost mai puţin eficientă decât se aştepta, că măsurile profilactice puse în aplicare de guverne pentru a contracara pandemia au ajuns să reducă productivitatea sau chiar că sensul muncii s-a evaporat, dăunând productivităţii pe cap de locuitor”, spune Eric Heyer. “ Se poate ca acest lucru să fi jucat un rol, dar după toate probabilităţile nu este ceea ce explică scăderea bruscă a productivităţii. Sunt în joc şi alte elemente care sunt mult mai ciclice şi care vor dispărea în viitor.” De exemplu, ascensiunea „companiilor zombi” ca urmare a pandemiei, adică a firmelor care ar fi trebuit să se prăbuşească, dar care supravieţuiesc artificial, datorită în special subvenţiilor.

Acest fenomen poate fi observat în toate ţările dezvoltate, aşa cum a arătat Banca Reglementărilor Internaţionale (BRI). Într-adevăr, au existat mult mai puţine falimente în afaceri în timpul crizei COVID decât în alte momente grele. Sprijinul guvernului a permis companiilor cu valoare adăugată scăzută să supravieţuiască şi astfel să-şi păstreze angajaţii. Această reţinere a forţei de muncă de către companiile care ar fi trebuit să dea faliment reduce productivitatea, dar doar într-un mod foarte ciclic. „Odată cu rambursarea împrumuturilor garantate de stat sau cu încetarea ajutorului, ceea ce trebuia să se întâmple în 2021 sau 2022 se va întâmpla în 2023: treptat, ar trebui să vedem creşterea numărului de falimente în afaceri”, spune Eric Heyer.

Mai mult, nu numai companiile zombi reţin angajaţii. Companiile aflate pe un teren mai ferm preferă şi ele să-şi păstreze angajaţii, chiar dacă nu fac nimic cu ei deocamdată. De ce fac asta? Deoarece condicile cu comenzi sunt pline până la refuz în toată Europa. Înainte de criză, producătorii estimau că aceste comenzi le asigurau o medie de trei luni de producţie. Astăzi termenul este de peste şase luni. Dar companiile nu produc, din cauza problemelor de aprovizionare. Acesta este principalul obstacol în calea activităţii, dificultăţile de recrutare fiind pe locul doi. Dar chiar şi atunci când nu pot produce din cauza pieselor lipsă, îşi păstrează angajaţii. Ele nu vor să fie lipsite de forţă de muncă atunci când lanţurile de aprovizionare revin la normal.

Există şi o mulţime de demisii, care pot lua diferite forme. Pe de o parte, a existat „Marea Demisioneală” anglo-saxonă, cu muncitorii din Marea Britanie şi Statele Unite renunţând definitiv la muncă. În aceste ţări, ratele de activitate sunt mai mici decât înainte de criză. Pe de altă parte, există „marea rotaţie” în stil francez, care se vede şi în Spania, unde şi angajaţii îşi dau demisia, dar doar pentru a-şi găsi un loc de muncă altundeva. Cu toate acestea, rata mare de demisie este concentrată în rândul noilor angajaţi: cei care tocmai au fost angajaţi şi pleacă câteva luni mai târziu. Acum este inflaţie.

Un alt obstacol în calea productivităţii îl reprezintă ratele de absenţă. “Au crescut brusc odată cu criza de sănătate, ceea ce este normal, dar odată cu disponibilitatea vaccinurilor ne aşteptam să scadă la nivelul lor anterioare crizei. Nu este cazul, în special în Franţa”, spune Eric Heyer. Confruntate cu absenţe repetate, companiile şi-au constituit o mică rezervă de înlocuitori şi nu îşi folosesc pe deplin forţa de muncă.

Există şi o mulţime de demisii, care pot lua diferite forme. Pe de o parte, a existat „Marea Demisioneală” anglo-saxonă, cu muncitorii din Marea Britanie şi Statele Unite renunţând definitiv la muncă. În aceste ţări, ratele de activitate sunt mai mici decât înainte de criză. Pe de altă parte, există „marea rotaţie” în stil francez, care se vede şi în Spania, unde şi angajaţii îşi dau demisia, dar doar pentru a-şi găsi un loc de muncă altundeva. Cu toate acestea, rata mare de demisie este concentrată în rândul noilor angajaţi: cei care tocmai au fost angajaţi şi pleacă câteva luni mai târziu. Acum este inflaţie. Marea Britanie a devenit cel mai sărac stat bogat. În câteva economii europene explozia preţurilor îi forţează pe mulţi să caute un al doilea loc de muncă sau ceve de lucru suplimentar pentru a putea acoperi costurile prea mari.

Florence Pisani, economista de la Candriam, are alte idei. „Am văzut o scădere a productivităţii în toate ţările din zona euro din 2016 încoace, cu mult înainte de criza COVID. Este o problemă mai structurală”, spune ea. „În realitate, există inegalităţi puternice între companii în ceea ce priveşte productivitatea. Unele companii sunt foarte productive, altele deloc. Multe IMM-uri se chinuie să obţină creşteri de productivitate. Un studiu recent al McKinsey din Statele Unite arată că aceasta este parţial şi o problemă geografică: companiile productive tind să se aglomereze în huburi cu toată infrastructura necesară, crescând inegalităţile între regiuni.”

Florence anticipează o încetinire a creării de locuri de muncă în zona euro, care va fi accentuată de politica monetară mai restrictivă a BCE. Totuşi, şomajul nu va creşte neapărat, din cauza scăderii populaţiei în vârstă de muncă din Europa, care va deveni mai pronunţată. Italia este un exemplu: conform Istat, până în 2030 populaţia de vârstă activă a ţării va fi scăzut cu 1,98 milioane de persoane. „Rămân incertitudini macroeconomice puternice, comune tuturor ţărilor europene, precum inflaţia, modificările costurilor materiilor prime, PIB-ul naţional şi global”, explică Cristina Tajani. „Dar în Italia, problema majoră rămâne declinul demografic, care, pentru prima dată de când curba natalităţii a început să scadă, are un impact direct pe piaţa muncii. Iar peninsula italiană este departe de a fi singura ţară afectată.”