La 4 februarie 1948 reprezentanṭii unei Românii ocupate de trupe sovietice semnau la Moscova Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu U.R.S.S., cu valabilitate de 20 de ani. Printre prevederile sale înrobitoare era prevăzută ṣi obligativitatea consultării guvernului sovietic în toate problemele de politică externă.

Prin acest act, România era împiedicată să promoveze o politică externă proprie; relaṭiile sale diplomatice cu alte state în afară de cele „frăṭeṣti” deveneau inexistente. Cel puṭin până la mijlocul anilor ‘50, izolarea ṭării noastre a fost aproape completă. Orice decizie sovietică era îndeplinită fără cârtire. Un prim exemplu de aliniere a fost în 1948 când s-a produs ruptura dintre sovietici ṣi iugoslavi. Evenimentul a transformat România într-unul dintre principalele centre ale campaniilor împotriva lui Tito.

Bineînṭeles că nu s-a putut vorbi ṣi scrie atunci despre ceea ce a reprezentat cu adevărat pentru noi tratatul cu U.R.S.S.. Propaganda comunistă s-a lăṭit în toate gazetele prezentând lucrurile ca într-o oglindă de bâlci. Revista Secolul Radiofoniei nu a scăpat nici ea neatinsă. În numărul din 8 februarie 1948 îṣi făcea „datoria”, cu un articol semnat Al. C. Constantinescu. Mijloacele de „convingere” erau aceleaṣi… cu o singură scăpare: prim-vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Viaceslav Molotov era numit „domn”, semn că la acea dată grija de a folosi termenul „tovarăṣ” încă nu devenise un reflex.

„Sute de mii de oameni au ieṣit în calea delegaṭiei române revenită de la Moscova după încheierea Tratatului de prietenie, colaborare ṣi asistenṭă mutuală cu Uniunea Sovietică. Entuziasmul cu care aceste sute de mii de oameni au aclamat pe cei care au semnat Tratatul dovedeṣte că întreg poporul român priveṣte acest Tratat ca pe unul dintre cele mai însemnate acte din istoria sa. […]

Cititi mai multe pe www.descopera.ro