Pe fondul stagnării economice, al îmbătrânirii populaţiei şi al crizei climatice, tot mai multe voci din Europa pun sub semnul întrebării viabilitatea modelului economic bazat pe creştere continuă. Ce ar însemna ca o ţară să îmbrăţişeze oficial un viitor fără expansiune economică, dar cu investiţii în rezilienţă, echitate şi bunăstare colectivă? Şi, mai ales, poate o astfel de viziune să câştige legitimitate politică într-un peisaj dominat de promisiuni de prosperitate fără sfârşit?

În mare parte din Europa, motoarele creşterii economice dau semne de oboseală. În cea mai recentă prognoză globală, Fondul Monetar Internaţional (FMI) a revizuit semnificativ în scădere estimările pentru Regatul Unit şi Europa, avertizând că acest continent se confruntă cu obstacole economice persistente.

O analiză a The Conversation arată că la nivel global, Banca Mondială a anunţat recent că acest deceniu va fi, cel mai probabil, cel mai slab din punctul de vedere al creşterii economice de la anii 1960 încoace. „În afara Asiei, lumea în curs de dezvoltare riscă să devină o zonă fără dezvoltare”, a avertizat economistul-şef al instituţiei.

Economia Regatului Unit a intrat pe minus în aprilie 2025, înregistrând o contracţie de 0,3%.

Anunţul a venit la o zi după ce ministrul de finanţe, Rachel Reeves, a prezentat în faţa Camerei Comunelor o revizuire a bugetului de cheltuieli, în cadrul unui discurs în care a menţionat cuvântul „creştere” de nouă ori – inclusiv promisiunea unui Fond pentru Misiunea Creşterii, destinat accelerării proiectelor locale importante pentru economie: „Am spus că ne dorim creştere în toate regiunile Marii Britanii – şi, domnule preşedinte, am vorbit serios.”

În Europa, o prognoză economică pe termen lung până în 2040 estimează o creştere anuală de doar 0,9% în următorii 15 ani – în scădere faţă de 1,3% în deceniul de dinaintea pandemiei de COVID. Iar această estimare datează din decembrie 2024, înainte ca politicile comerciale agresive ale lui Donald Trump să reaprindă tensiunile comerciale dintre SUA şi Europa (şi, de fapt, cu aproape toată lumea).

Chiar şi înainte de tarifele impuse de Trump, realitatea era clară pentru mulţi economişti. „Tragedia Europei”, după cum scria un editorialist, constă în faptul că este „profund necompetitivă, cu o productivitate slabă, în urma altor regiuni la capitolul tehnologie şi inteligenţă artificială, şi sufocată de un exces de reglementări”. În raportul său din 2024 privind (ne)competitivitatea Europei, Mario Draghi – fost preşedinte al Băncii Centrale Europene şi, pentru scurt timp, prim-ministru al Italiei – avertiza că, fără reforme radicale şi investiţii serioase, Europa riscă „o agonie lentă” a declinului relativ.

Până acum, reacţia tipică a alegătorilor a fost să dea vina pe factorii de decizie şi să schimbe guvernele la prima ocazie. Între timp, politicienii, indiferent de culoarea politică, îndulcesc realitatea cu promisiuni vagi, susţinând că doar ei ştiu cum să descopere noi surse de creştere – cel mai adesea, din „pomul magic” al inteligenţei artificiale. Pentru că ideea de creştere – cu puterea sa larg acceptată de a aduce productivitate şi prosperitate – rămâne un pilon central al politicii europene, susţinut de toate partidele ca etalon al credibilităţii, progresului şi controlului.

Atât zonele rurale, cât şi cele urbane ale Europei resimt tendinţele structurale de îmbătrânire şi depopulare – factori care fac tot mai dificilă o creştere economică „tradiţională”.

Dar dacă realitatea – oricât de greu de acceptat – este că, cel puţin în Europa, creşterea economică nu mai poate fi atinsă în mod constant şi predictibil? Nu doar în acest an sau în acest deceniu, ci poate că niciodată, într-un sens cu adevărat semnificativ?

Pentru un continent ca Europa – cu teren limitat, fără imperii de exploatat, cu populaţii îmbătrânite, probleme majore legate de climă şi alegători care cer bariere tot mai stricte împotriva imigraţiei – condiţiile care altădată susţineau expansiunea economică stabilă s-ar putea să nu mai existe.

Iar în Regatul Unit, mai mult decât în multe alte ţări europene, aceste probleme sunt agravate de nivelurile ridicate de boli cronice, pensionări timpurii şi inactivitate economică în rândul adulţilor apţi de muncă.

După cum sugera Parlamentul European încă din 2023, este posibil să vină momentul în care va trebui să privim „dincolo de creştere” – nu pentru că ne dorim asta, ci pentru că, în cazul multor state europene, nu mai există o alternativă realistă.

Ce alimentează creşterea?

Pentru a înţelege de ce Europa, în special, are dificultăţi atât de mari în a genera creştere economică, trebuie mai întâi să înţelegem ce anume o determină – şi de ce unele ţări sunt mai bine poziţionate decât altele în privinţa productivităţii (capacitatea de a menţine economia pe un trend ascendent).

Economiştii oferă un răspuns destul de simplu: la bază, creşterea provine din doi factori – forţa de muncă şi capitalul (utilaje, tehnologie etc.). Cu alte cuvinte, pentru ca economia să crească, ai nevoie fie de mai mulţi oameni care să muncească (să producă mai mult), fie ca aceiaşi oameni să devină mai productivi – folosind tehnologii şi echipamente mai bune.

Prima problemă: forţa de muncă

Populaţia aptă de muncă a Europei se reduce rapid. Din cauza scăderii continue a natalităţii (corelată cu creşterea speranţei de viaţă şi a veniturilor), precum şi a rezistenţei tot mai mari la imigraţie, multe ţări europene se confruntă cu un declin accentuat al forţei de muncă disponibile. Atât zonele rurale, cât şi cele urbane ale Europei resimt tendinţele structurale de îmbătrânire şi depopulare – factori care fac tot mai dificilă o creştere economică „tradiţională”.

Istoric vorbind, expansiunea demografică a mers mână în mână cu creşterea economică. În perioada postbelică, ţări precum Franţa, Germania şi Regatul Unit s-au bucurat de un boom al natalităţii şi de valuri importante de imigraţie. Această extindere a forţei de muncă a alimentat producţia industrială, cererea de consum şi creşterea PIB-ului.

Îmbătrânirea populaţiei nu doar că reduce dimensiunea forţei de muncă active, dar pune o presiune tot mai mare pe sistemele de sănătate, pe serviciile publice şi pe bugetele de pensii.

Unele regiuni au încercat să compenseze prin politici de imigraţie mai liberale, dar opoziţia publică este puternică – vizibilă în sprijinul tot mai mare pentru partidele de dreapta şi populiste care cer controale mai dure la graniţă.

700 de miliarde de euro în plus au cheltuit, doar în 2022, companiile americane care au investit în cheltuieli de capital şi cercetare-dezvoltare faţă de nivelul de cheltuieli al companiilor europene, conform unui raport McKinsey

Deşi vârsta medie în Regatul Unit a depăşit 40 de ani, ţara are un avantaj la nivelul natalităţii în comparaţie cu Germania sau Italia – în mare parte datorită imigraţiei provenite din fostele colonii în a doua jumătate a secolului XX.

Dar dacă acest avantaj va conduce la o creştere economică reală şi sustenabilă depinde în mare măsură de participarea efectivă pe piaţa muncii şi de calitatea investiţiilor – în special în sectoare care stimulează productivitatea, cum ar fi tehnologia verde, infrastructura şi educaţia – toate acestea fiind, în prezent, extrem de incerte.

Dacă nu putem miza pe mai mulţi muncitori, atunci rămâne productivitatea

Iar aici intervine a doua jumătate a ecuaţiei: capitalul. Speranţa clasică este că investiţiile în tehnologii noi – în special în inteligenţă artificială, care promite o nouă revoluţie a automatizării – vor compensa lipsurile.

În ianuarie, premierul britanic Keir Starmer a numit AI-ul „o oportunitate definitorie pentru generaţia noastră”, anunţând că va implementa toate cele 50 de recomandări ale unui plan de acţiune independent pentru inteligenţa artificială. Nu s-a lăsat mai prejos nici Comisia Europeană, care în aprilie a lansat propriul plan de acţiune pentru „un continent al inteligenţei artificiale”.

Totuşi, Europa rămâne în urmă în cursa globală pentru valorificarea potenţialului economic al AI-ului, devansată atât de SUA, cât şi de China. Statele Unite, în special, au făcut progrese uriaşe în dezvoltarea şi implementarea tehnologiilor AI în domenii precum sănătatea, finanţele, industria prelucrătoare şi logistică. China, la rândul său, a profitat de o politică industrială masiv sprijinită de stat şi de ecosisteme open-source pentru a-şi dezvolta economia digitală.

În ciuda eforturilor UE de a-şi creşte competitivitatea digitală, un raport McKinsey din 2024 arăta că, doar în 2022, companiile americane au investit cu aproximativ 700 de miliarde de euro mai mult în cheltuieli de capital şi cercetare-dezvoltare decât cele europene – o diferenţă care reflectă clar decalajul de investiţii al Europei. Şi acolo unde AI-ul este adoptat, beneficiile tind să se concentreze în câteva companii „superstar” sau oraşe mari.

Inovaţie locală, stagnare naţională

Această deconectare între inovaţia la nivel de firmă şi stagnarea la nivel naţional este una dintre trăsăturile definitorii ale erei actuale. Clusterele tech din oraşe precum Paris, Amsterdam sau Stockholm pot da naştere la startupuri unicorn şi evaluări record – dar nu sunt suficiente pentru a influenţa semnificativ creşterea PIB-ului la scară continentală. Câştigurile sunt adesea prea înguste, efectele de propagare prea slabe, iar beneficiile sociale – profund inegale.

Şi totuşi, recunoaşterea publică a acestei realităţi rămâne un tabu politic. Poate vreun lider european să-şi privească cetăţenii în ochi şi să le spună: „Trăim într-o lume postcreştere”?

Sau, mai realist, poate spune asta şi totuşi spera să fie reales?

Confruntarea cu o nouă realitate economică

În cea mai mare parte a erei postbelice, viaţa economică în democraţiile avansate s-a bazat pe un set de aşteptări bine cunoscute: că munca asiduă se va traduce în venituri tot mai mari, că deţinerea unei locuinţe va fi la îndemâna majorităţii şi că fiecare generaţie o va depăşi, în prosperitate, pe cea dinainte.

Însă un număr tot mai mare de dovezi sugerează că aceşti piloni ai vieţii economice încep să se erodeze. Generaţiile tinere au deja dificultăţi în a egala veniturile părinţilor lor, iar rata de acces la locuinţă este mai scăzută, în timp ce precaritatea financiară a devenit norma în multe părţi ale Europei.

În Europa, o prognoză economică pe termen lung până în 2040 estimează o creştere anuală de doar 0,9% în urmăatorii 15 ani – în scădere faţă de 1,3% în deceniul de dinaintea pandemiei de COVID. Iar această estimare datează din decembrie 2024, înainte ca politicile comerciale agresive ale lui Donald Trump să reaprindă tensiunile comerciale dintre SUA şi Europa.

Veniturile milenialilor şi ale generaţiei Z au stagnat în mare parte în raport cu generaţiile anterioare, chiar dacă cheltuielile lor – în special pentru locuinţă, educaţie şi sănătate – au crescut considerabil. Mobilitatea veniturilor între generaţii a încetinit semnificativ în Europa şi America de Nord încă din anii 1970. Mulţi tineri se confruntă acum nu doar cu perspectiva unui trai stagnant, ci şi cu riscul real al mobilităţii descendente.

Comunicarea eficientă a realităţilor unei economii postcreştere – inclusiv nevoia de a înţelege sentimentul tot mai acut de înstrăinare al generaţiilor viitoare şi scăderea încrederii în democraţie – cere mai mult decât politici bine concepute. Este nevoie de un efort politic serios de reformulare a aşteptărilor şi de reconstrucţie a încrederii.

Istoria arată că acest lucru este uneori posibil. Când a fost fondat Serviciul Naţional de Sănătate (NHS) în 1948, guvernul britanic s-a confruntat cu o opoziţie acerbă din partea unei părţi a corpului medical şi cu temeri din partea populaţiei privind costurile şi controlul statului. Şi totuşi, guvernul laburist condus de Clement Attlee a mers mai departe, legând crearea NHS de sacrificiile colective din timpul războiului şi de o viziune morală convingătoare privind accesul universal la îngrijire.

Chiar dacă taxele au crescut pentru a finanţa sistemul, promisiunea unei societăţi mai echitabile şi mai sănătoase a reuşit să câştige sprijinul public pe termen lung – desigur, în contextul unui şoc major precum cel provocat de al Doilea Război Mondial.

Cercetările din psihologie oferă perspective suplimentare despre cum pot fi recepţionate astfel de mesaje. Oamenii sunt mai dispuşi să accepte schimbarea atunci când aceasta este prezentată nu ca o pierdere, ci ca o contribuţie – la echitate, la comunitate, la rezilienţă colectivă. Asta explică de ce perioada imediat de după război a fost atât de propice din punct de vedere politic pentru lansarea NHS. Pandemia de COVID a oferit, pentru scurt timp, un sentiment de scop comun şi oportunitatea de a regândi statu-quo-ul – dar acea fereastră s-a închis rapid, lăsând intacte, în mare parte, vechile structuri şi naraţiuni.

Capacitatea unei societăţi de a prospera fără o creştere economică naţională semnificativă – şi, mai ales, capacitatea cetăţenilor de a rămâne mulţumiţi sau chiar optimişti în absenţa expansiunii economice – depinde în cele din urmă de un singur lucru: dacă vreun partid politic poate, în mod credibil, să redefinească ideea de succes fără a se baza pe promisiuni de bogăţie şi prosperitate mereu în creştere. Şi, în locul acestor promisiuni, să propună o naraţiune convingătoare despre moduri realiste de a ne satisface nevoile profund umane de dezvoltare personală şi împlinire socială în această nouă realitate economică.

Provocarea nu este doar să găsim noi modele economice, ci să construim noi surse de sens colectiv. Momentul actual cere nu doar adaptare economică, ci şi o resetare politică şi culturală profundă. Dacă ideea de a construi un nou consens pare prea optimistă, studiile despre „spirala tăcerii” sugerează că oamenii tind să subestimeze cât de răspândite sunt opiniile lor. Un raport recent despre acţiunile climatice a arătat că, deşi majoritatea oamenilor susţin politici ecologice mai ferme, mulţi cred în mod eronat că se află în minoritate. Vizibilizarea valorilor împărtăşite – şi numirea lor clară – poate fi cheia pentru a debloca impulsul politic necesar schimbării.

Până acum, niciun partid politic mainstream din Europa nu a avut curajul să articuleze o viziune despre prosperitate care să nu se bazeze pe relansarea creşterii. Însă, în condiţiile în care încrederea în democraţie se erodează, populismul autoritar câştigă teren, iar criza climatică se adânceşte, acum ar putea fi momentul să începem această conversaţie amânată de prea mult timp – dacă există cineva dispus să asculte.  

Traducere şi adaptare: Oana Ioniţă