În cadrul Uniunii Europene, nu ştiu să existe o separare instituţională clară între entităţile care administrează acumularea contribuţiilor şi cele care efectuează plata pensiilor. În toate statele membre cu sisteme de pensii private dezvoltate, acelaşi administrator – fie că este un fond de pensii sau o companie de asigurări – gestionează întregul parcurs al contribuabilului: de la colectarea şi investirea contribuţiilor, până la plata sumelor acumulate, sub forma unor prestaţii la momentul pensionării. Separarea celor două funcţii nu este o practică uzuală şi, în lipsa unor motive temeinice, o astfel de abordare ar reprezenta mai degrabă o complicaţie artificială decât o soluţie eficientă.

În expunerea de motive a proiectului de lege nu se regăseşte o justificare convingătoare care să explice nevoia înfiinţării unei entităţi noi şi nici nu sunt oferite date privind beneficiile concrete ale unei astfel de măsuri. Dimpotrivă, din modul în care este redactat proiectul, se poate interpreta că se urmăreşte o reformă structurală fără o bază legală solidă şi fără o fundamentare economică riguroasă.

Se motivează schimbarea legii invocând o recomandare a Grupului de Lucru pentru Pensii Private al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, dar citind expunerea de motive constat că acesta nu a recomandat României înfiinţarea unei noi instituţii care să se ocupe exclusiv de plată.

Dimpotrivă, singura recomandare prioritară formulată de acest for este adoptarea unei legislaţii care să definească şi să structureze în mod coerent opţiunile de alocare a sumelor acumulate pentru finanţarea pensionării. Altfel spus, România este îndemnată să clarifice faza de plată (decumulare), nu neapărat să creeze noi structuri administrative. Funcţionarea sistemelor europene se bazează pe coerenţă şi eficienţă instituţională, iar suprapunerea sau separarea nejustificată a unor atribuţii riscă să genereze costuri administrative inutile, confuzie în rândul participanţilor şi dificultăţi de supraveghere şi reglementare.

Referitor la schimbarea modalităţii de efectuare a plăţilor, trebuie reamintit un principiu fundamental de drept, care stă la baza oricărui sistem juridic echitabil: regulile jocului nu se schimbă în timpul jocului. Persoanele care au contribuit timp de 15 sau 20 de ani la sistemul de pensii private au făcut-o în baza unei legislaţii clare, care stabilea cine le gestionează contribuţiile şi cine le va plăti pensia. O eventuală schimbare a acestui cadru, fără o motivare transparentă şi fără consultarea reală a participanţilor, adânceşte lipsa de încredere a populaţiei în clasa politică şi în întregul sistem de pensii (diversificat de „special”) şi ar putea ridica inclusiv probleme de constituţionalitate, însă este nevoie de o analiză atentă a propunerii pentru a mă exprima în acest sens. Cert este că o asemenea modificare trebuie pusă în discuţia publicului un termen mai mare pentru a se putea obţine mai multe puncte de vedere astfel încât să fie adoptată cea mai potrivită soluţie pentru români.

La nivel european, plăţile din pensiile private se realizează, în mod obişnuit, prin trei mecanisme principale. Prima variantă este plata sub formă de anuitate, adică prin sume lunare fixe, care asigură un venit constant pe întreaga durată a vieţii beneficiarului. Acest model oferă siguranţă şi predictibilitate. Există riscul ca, în cazul unui deces prematur, restul activului acumulat să rămână neutilizat, însă trebuie analizat ce anume exact s-a propus. A doua variantă utilizată în UE este retragerea integrală a sumei acumulate, cunoscută sub denumirea de lump sum, care oferă libertate totală beneficiarului în utilizarea banilor, dar implică şi riscul epuizării rapide a fondurilor şi, implicit, o lipsă de protecţie financiară pe termen lung. Cea de-a treia formă este o soluţie intermediară, în care o parte din bani este retrasă imediat, iar restul este convertit în plăţi lunare. Această formulă combinată încearcă să echilibreze nevoia de flexibilitate cu cea de siguranţă, dar necesită un cadru juridic clar şi instrumente financiare bine adaptate. Nu există un adevăr absolut, vorbim de o politică de stat ce trebuie adoptată în funcţie de obiectivele pe termen lung şi de specificul fiecărei populaţii.