Tatăl meu a fost marinar şi cel mai de preţ lucru material pe care îl am de la el este o telegramă trimisă de mine în care îi scriam: Tata, am intrat la facultate. Nu scriam foarte mult în telegrame pentru ca se taxa fiecare cuvânt. Cuvintele de legătură, tot cuvinte erau şi era scump tare să scrii aiurea tot ce ai fi vrut să scrii. Am şi răspunsul lui, la fel de scurt: Felicitari! Te pupă tata.

Despre meseria de marinar a tatălui meu pot să spun că a fost cel mai bun antrenament posibil pentru a înţelege ce înseamnă răbdarea. Mama îmi arăta mereu pe un calendar bisericesc în ce zi şi în ce lună suntem atunci când tata pleca şi când vine tata înapoi acasă, iar treaba mea de copil, la 6, 7 ani era să mă trezesc dimineaţă şi să mai tai o zi din calendar.

Apoi, la 20 de ani am crezut şi eu ca mai toţi tinerii de 20 de ani că părinţii noştri au trăit în epoca de piatră şi nu doresc să iasă de acolo. Şi eu am fost indignată la vremea mea, dar cum să poţi trăi fără telefon mobil sau internet cu tot ce vrei să ştii în buzunar, nu la bibliotecă, mai ales acum (anii 2000) că se poate şi să nu o faci?

La 20 de ani gândim toţi la fel însă, doar contextele sunt diferite.

Părinţii noştri au zis acelaşi lucru despre bunicii lor, bunicii, despre străbunici.

Fiecare generaţie a privit în urmă şi a văzut întuneric. În oglindă, fiecare generaţie a crezut că a aprins lumina.

Baby Boomers au crescut cu lipsuri reale, fizice. Televizorul color era o minune, telefonul fix era o responsabilitate, maşina de scris era un instrument de putere şi erau extrem de puţini cei care o aveau. Au construit din nimic instituţii, stabilitate, au fost obsedaţi de certitudini. Greul lor a fost să ridice ceva durabil, să se ţină de ceva.

Generaţia X a prins o super tranziţie pentru că a crescut într-o lume analogică şi brusc a apărut PC-ul personal care schimbat biroul, emailul a schimbat conversaţia, telefonul mobil a unit munca cu viaţa personală. Generaţia X din Europa de Est a schimbat şi tehnologia dar şi regimul, deci dublu strat de instabilitate. Ei au schimbat regulile la jumătatea jocului, fără să fi vrut asta. Greul lor a fost să rămână întregi în mijlocul schimbării.

Millennials (Y) au intrat pe piaţa muncii în criză. Cu laptopul pe genunchi, cu LinkedIn în loc de relaţii şi cu social media ca oglindă a succesului pe care îl aşteptau. Au inventat flexibilitatea şi sensul nu din filozofie, ci din lipsă de alternative. Greul lor a fost să performeze într-un sistem construit pentru alt profil generaţional. Greu şi la ei.

Generaţia Z era în pandemie la vârsta la care noi mergeam la primul interviu. TikTok, streaming, munca remote, o lume întreagă mutată din buzunar în palmă, dar totuşi copii singuri. Zicem despre ei că nu ştiu să aştepte. Dar ei au învăţat devreme că nimic nu este garantat, că părinţii lor pot munci cu orele sau chiar pot pleca la muncă în alte ţări. Câtă răbdare să ai să îi aştepţi?

Copiii noştri vor creşte cu AI ca infrastructură, nu ca noutate. La 20 de ani vor crede şi ei, cu siguranţă, că noi am trăit în epoca de piatră. Şi uite aşa, dreptatea este mereu la toată lumea.

Şi acum să trecem la organizaţii.

Obosesc mental doar când aud despre programe pentru generaţii: iniţiative pentru retenţia Millennials. pachete de beneficii gândite pentru Z, workshop-uri de comunicare intergeneraţională, etc. Bugete întregi cheltuite ca să împaci oameni care, în fond, la 20 de ani, au gândit toţi la fel.

Organizaţiile care fac asta nu au o problemă de generaţii ci au o problemă de direcţie.

O organizaţie care ştie ce are de făcut, care are o strategie clară şi oameni care înţeleg cum participă ei la ea nu se trezeşte dimineaţa îngrijorată că Boomers nu se înţeleg cu Z. Oamenii nu se adună în jurul vârstei, ei se  adună în jurul sensului.

Preocuparea obsesivă pentru specificul generaţional este, de cele mai multe ori, un simptom al fricii că nu poţi atrage oameni buni sau al nesiguranţei că nu ştii ce oferi cu adevărat, al lipsei unui cadru în care orice om, indiferent de generaţie, să înţeleagă de ce munca lui contează şi la ce foloseşte treaba bine făcută de el.

Organizaţiile sănătoase nu integrează generaţii şi  nici nu le diferenţiază ci pur şi simplu creează contextul în care fiecare om cu greul lui, cu contextul lui, cu epoca lui de piatră ştie ce are de făcut şi vrea să o facă.

Pentru prima dată în istorie, patru generaţii lucrează în acelaşi birou. Boomers, X, Millennials, Z, fiecare generaţie cu epoca ei de piatră, fiecare cu greul ei. A cincea  generaţie bate la uşă.

Este un privilegiu imens, dacă ştii să îl vezi. Culturile constructive nu fac programe pentru asta, ele doar nu pierd ce au. Creează contextul în care fiecare om, indiferent de generaţie, ştie ce are de făcut şi vrea să o facă.

Restul vine de la sine, cu răbdare.

Iuliana Stan este managing partner la Human Synergistics România şi are o experienţă de peste două decenii în domeniul culturii organizaţionale.