Piaţa muncii din Uniunea Europeană a trecut printr-o transformare profundă în ultimele trei decenii, reuşind să adauge aproape 30 de milioane de locuri de muncă nete din 1995 până în prezent, într-un context aparent nefavorabil. Din 2009 încoace, populaţia de vârstă activă a UE s-a redus cu aproape 10 milioane de persoane, sub presiunea îmbătrânirii demografice şi a scăderii natalităţii. Cu toate acestea, ocuparea a continuat să crească, semn că economia europeană s-a adaptat structural mai rapid decât sugerează indicatorii demografici.

Această expansiune a ocupării nu a fost însă dublată de o evoluţie similară a productivităţii. Dimpotrivă, Uniunea Europeană a înregistrat în ultimii ani o încetinire a creşterii productivităţii mai accentuată decât alte economii dezvoltate, ceea ce ridică semne de întrebare privind sustenabilitatea acestui model. Mai multe locuri de muncă nu înseamnă automat mai multă valoare adăugată, iar provocarea pentru Europa rămâne tranziţia de la o economie intens consumatoare de forţă de muncă la una bazată pe eficienţă, competenţe şi tehnologie.

Potrivit celui mai recent raport Eurofound – Structural change in EU labour markets: A generation of employment shifts – această evoluţie a fost însoţită de o reconfigurare majoră a structurii economiei.

Sectorul construcţiilor reprezintă un caz aparte: în pofida boom-urilor ciclice din anumite perioade, numărul angajaţilor este astăzi cu aproape două milioane mai mic decât înainte de criza financiară globală. Automatizarea, schimbările în lanţurile de aprovizionare şi presiunea costurilor au remodelat profund acest domeniu.

Cele mai ample schimbări structurale se regăsesc în statele membre intrate în UE după 2004, unde procesul de dezagrarizare a avut loc mai târziu şi mai accelerat. România este unul dintre cele mai relevante exemple: dacă în 2002 agricultura număra aproximativ 2,8 milioane de lucrători, în prezent sectorul mai angajează sub 900.000 de persoane. Evoluţii similare se observă şi în Lituania, Polonia, Croaţia sau Letonia, economii care au parcurs într-un timp relativ scurt tranziţia de la un model preponderent agrar la unul orientat spre servicii.

În contrast, în ţări precum Italia, Olanda sau Suedia, scăderea ponderii agriculturii şi a industriilor extractive este mult mai temperată. Acolo, transferul forţei de muncă dinspre agricultură către alte sectoare a avut loc cu decenii în urmă, iar structura economiei era deja stabilizată la începutul anilor 2000.

Creşterea ocupării în servicii este fenomenul dominant al ultimilor 30 de ani, însă nu toate serviciile au evoluat la fel. Raportul Eurofound arată că serviciile preponderent private – precum comerţul, serviciile pentru afaceri, turismul, logistica sau IT-ul – au crescut mai rapid decât serviciile preponderent publice, cum sunt educaţia, sănătatea sau administraţia publică.

Din nou, cele mai mari creşteri ale ponderii serviciilor private se regăsesc în economiile din Europa Centrală şi de Est, inclusiv România, Bulgaria, Lituania, Letonia sau Polonia, dar şi în state din sudul Europei, precum Portugalia şi Italia.

Pe de o parte, tranziţia către servicii a creat oportunităţi mai diverse de ocupare, mai multă flexibilitate şi, în multe cazuri, condiţii de muncă mai bune. Pe de altă parte, fără un salt de productivitate şi fără investiţii consistente în competenţe, sănătate ocupaţională şi echilibru între viaţa profesională şi cea personală, acest model riscă să devină vulnerabil.

Piaţa muncii europene a demonstrat că poate crea locuri de muncă chiar şi într-un context demografic dificil. Următoarea provocare este ca aceste locuri de muncă să susţină nu doar creşterea economică, ci şi bunăstarea pe termen lung a oamenilor care le ocupă.