In Europa post-comunista invidia reprezinta "virtutea publica suprema", afirma acum cativa ani, cu evident sarcasm, un politolog maghiar. Intr-adevar, analizele asupra capitalului social din statele est-europene scot la iveala un nivel extrem de ridicat al invidiei sociale.

Dupa 1989, incalcarea contractului social comunist al egalitatii in saracie a facut ca majoritatea populatiei sa suporte cu dificultate imbogatirea rapida a unui segment ingust. Au fost facute astfel de masuratori si in Romania, iar una dintre cele mai importante concluzii a fost ca frustrarea si invidia sociala constituie un indicator esential pentru determinarea profilului culturii politice post-comuniste.

De ce este cetateanul post-comunist invidios peste masura? In primul rand pentru ca imaginarul egalitarist in care a fost obisnuit sa traiasca a fost scurtcircuitat de schimbarile dramatice in structura sociala produse dupa 1989, cand s-a marit inegalitatea dintre oameni, iar bogatia a devenit incomparabil mai vizibila.

Cercetari de psihologie sociala facute si in alte parti de-a lungul secolului au aratat ca nivelul invidiei creste de obicei dupa evenimente dramatice, revolutionare, cand regulile jocului sunt schimbate, iar in redefinirea status-urilor si redistribuirea proprietatilor apare un joc de potentialitati in care fiecare cetatean se simte indreptatit la un profit cat mai mare.

"De ce el si nu eu?", devine intrebarea cheie in astfel de perioade in care, pana la reasezarea normelor sociale, fiecare crede ca i se cuvine cat mai mult. Lucrurile au fost accentuate in comunism, unde, cu precadere in ultimul deceniu cu lipsurile sale multiple, s-a dezvoltat o asa-numita "cultura a penuriei" - conceptie conform careia bunurile necesare supravietuirii sunt rare, iar oricine se bucura de ele afecteaza sansele ce-lorlalti de a le obtine. Orice imbogatire devine o imbogatire in detrimentul celorlalti. Partea interesanta este ca saracia nu explica intotdeauna invidia.

Frustrarea sociala este ridicata in randul perdantilor tranzitiei, dar sentimentul ca au pierdut trenul nu il au doar cei saraci, ci si multi dintre cei mai instariti. Nivelul invidiei a crescut pe masura ce statele comuniste au intrat pe o panta ascendenta de dezvoltare, iar nivelul de trai al populatiei a inceput sa creasca. Conform unui explicatii de tip marxist ar fi trebuit sa avem mai multa multumire de sine pe masura imbunatatirii calitatii vietii. Or, vedem ca frustrarea creste concomitent cu aceasta imbunatatire. Acesta este paradoxul invidiei sociale: este boala perioadelor de ameliorare, cand situatia se imbunatateste, dar oamenii devin, pe fondul cresterii standardelor si al asteptarilor, tot mai nemultumiti.

Teoria deprivarii relative explica mai bine acest paradox. Deprivarea relativa este perceptia ca nu avem destul in comparatie cu ceilalti, despre care credem ca nu au nici un motiv sa fie mai bine situati decat noi. Comparatia este pacatul si nenorocirea omului modern, observa profetic Rousseau, care spunea ca aceasta este sursa nesecata de frustrare intrucat va exista mereu cineva mai bogat, iar daca nu va fi existand, se va gasi cineva mai frumos sau mai inteligent. In perioada comunista, populatia traia in deprivare absoluta: mai nimeni nu avea cele de trebuinta, dar situatia era mai usor de tolerat intrucat starea de saracie era generalizata. Intrarea in faza deprivarii relative a adus furtuna in acest paradis apatic: oamenii au inceput sa se compare, sa se ia la intrecere, sa dea vina unii pe altii pentru insuccesele proprii.

In mod normal, nu ne comparam cu oricine, ci mai ales cu cei asemeni noua. Hesiod spunea ca "olarul se compara cu alt olar, cantaretul cu cantaretul, cersetorul cu cersetorul", iar Bacon completa ca "regii sunt invidiati doar de alti regi". Masuratorile de psihologie sociala din Occident au scos la iveala ca invidia apare, in general, fata de persoane din proximitate, din grupul de referinta sau cu pozitionare ierarhica apropiata, care reusesc inaintea altora asemeni lor, avand aceleasi potentialitati. Din acest motiv, invidia sociala este limitata. Statele post-comuniste se afla intr-o situatie particulara pentru ca au iesit dintr-o lunga perioada bazata pe tirania egalitatii, iar dupa 1989, pe fondul ravasirii normelor ascendentei sociale, fiecare se compara cu oricine, se crede indreptatit la orice si astfel invidia sociala s-a generalizat.

La randul ei, invidia generalizata, difuza este mai usor de suportat decat cea focalizata. Pana acum, au fost injurate categorii abstracte - "fosta nomenclatura", "securistii" care s-au convertit la capitalism pentru a pastra controlul asupra economiei si a puterii politice. Nomenclaturistii si securistii sunt, ca sa spunem asa, reformuland observatia lui Bacon amintita mai sus, regii din imaginarul nostru politic, cei pe care nu-i poti invidia prea tare pentru ca par o fatalitate, au avut privilegii si inainte si dupa. Invidia de acest tip provoaca mai degraba lamentatie si placiditate.

Lucrurile se schimba pe masura ce intra in scena noile generatii, noii politicieni, noii imbogatiti, cand lupta incepe sa se dea nu intre "ei" si "noi", intre "fostii comunisti" si "democrati", ci doar  intre democrati, cand conflictul intre generatii este inlocuit de o incomparabil mai sangeroasa confruntare intre lupii tineri, cand noii imbogatiti si noii politicieni raman fata in fata. Atunci invidia exacerbeaza tensiunea, nervozitatea si frustrarea. Avem aici o explicatie pentru faptul ca guvernarile de centru-dreapta sunt mai turbulente si provoaca scandaluri mai mari decat guvernarile "fostilor".

Cat au fost la putere Iliescu, batranii nomenclaturisti si fostii securisti, romanii s-au resemnat ca in fata unui blestem. "Fostii" sunt "ceilalti" cu care nimeni nu se compara. Cand vin la putere "ai nostri", adica baietii buni asemeni majoritatii populatiei de bine, democratii, tinerii, noii, situatia este mai greu de gestionat. Comparatia opereaza mai atent, mai focalizat, iar invidia ajunge sa faca ravagii. Am putut constata ca tinerii ajunsi in Parlament sau numiti in diferite functii in guvern sau structurile locale sunt priviti cu intransigenta tocmai de catre tineri. "Democratii" sunt judecati cu extrema severitate tocmai de tabara "democrata". Noii politicieni se tolereaza tot mai greu intre ei, la fel ca si noii imbogatiti. Invidia a devenit, din apatica ce era, nevricoasa, vigilenta, frustrata. Ceea ce, respectand argumentatia de pana acum, ar fi de bun augur, fiind semnul ca lucrurile se misca.

Pacat biblic, invidia a fost, in general, valorizata negativ de-a lungul timpului, fiind vazuta ca un mare viciu, ca un defect, ca un derapaj fata de norme religioase, etice sau publice. Au fost si ganditori care i-au gasit virtuti (Descartes, de exemplu).

Cativa economisti si sociologi din spatiul anglo-saxon au elaborat, dupa al doilea razboi mondial, teorii din care reiesea ca invidia sociala ajuta capitalismul si democratia, pentru ca stimuleaza competitia.

Sa vedem daca in Romania post-comunista stimuleaza ambitia sau declanseaza nebunia colectiva.