Sara Vasile cercetează „Protecţia împotriva discursului de ură în timp de criză” la Universitatea Panthéon-Sorbonne din Paris, unde face un doctorat în cotutelă cu Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Ideea de a aprofunda această temă a apărut din necesitatea de a răspunde unei realităţi apărute în timpul pandemiei de COVID-19, când, pe aspecte legate de relaţiile interetnice, a observat cum situaţiile de criză pot amplifica formele de intoleranţă şi discursul de ură, nu doar la nivel naţional, ci global, iar la vremea aceea informaţiile şi analizele privind discursul de ură erau lacunare.

O criză durează mai mult atunci când oamenii sunt pesimişti. Percepţia colectivă contează mult într-o criză, iar dacă este văzută ca profundă poate dura mai mult prin efectele ei psihologice şi sociale, prin nesiguranţa care se propagă în timp, spune Sara Vasile, jurist de profesie, doctorand care cercetează la Paris protecţia împotriva discursului de ură în timp de criză. „Totul ţine de percepţie. Durata unei crize este relativă, pentru că nu se măsoară doar în date şi indicatori, ci în felul în care este trăită şi interiorizată colectiv. O criză percepută ca profundă poate dura mai mult prin efectele ei psihologice şi sociale, prin nesiguranţa care se propagă în timp”, spune Sara Vasile, într-un interviu acordat pentru BUSINESS Magazin.

Astfel, cultura organizaţională în care îşi desfăşoară zi de zi românii activitatea profesională este unul dintre cele mai puternice mecanisme de rezilienţă într-o perioadă de criză. Limbajul, tonul, atitudinea şi valorile din interiorul unei organizaţii pot amplifica tensiunea sau, dimpotrivă, pot genera coeziune şi încredere, afirmă ea. Practic, chiar dacă liderii mediului de business nu controlează întotdeauna criza, pot controla tonul prin care o traversează, iar durata sa e influenţată de acest lucru. „Cred că liderii din mediul privat au un rol de influenceri sociali în perioade de criză. Ei nu sunt doar vectori economici, ci şi formatori de atitudine publică. Modul în care comunică, deciziile pe care le iau, felul în care îşi sprijină angajaţii sau comunităţile pot influenţa direct încrederea socială. Într-un context marcat de incertitudine, vocea mediului de afaceri poate contribui la menţinerea echilibrului societal”, menţionează Sara Vasile. Cu alte cuvinte, în criză, cuvintele pot fi factor declanşator sau vindecare.

Discursul de ură este greu de definit, spune ea, pentru că nu se reduce la opinii inconfortabile sau la exprimări critice, ci presupune o formă de comunicare care depăşeşte limitele libertăţii de exprimare şi este îndreptat împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane, care sunt denigrate din cauza caracteristicilor personale sau a statutului lor real ori atribuit, cum ar fi rasa, culoarea, limba, religia, naţionalitatea, originea etnică, vârsta, dizabilitatea, sexul, identitatea de gen sau orientarea sexuală. „În momentele de criză, peste acest fond latent se suprapune un «strat suplimentar» de influenţă, determinat de incertitudine, frică, polarizare şi de modul în care liderii politici, instituţiile sau mass-media formulează şi propagă naraţiunile dominante. Astfel, dinamica discursului de ură nu se schimbă fundamental, ci se intensifică, preluând şi deformând temele centrale ale discursului public, de la securitate şi identitate, la apartenenţă şi vinovăţie colectivă”, a explicat ea. De aceea, în perioade precum pandemia de COVID-19, alegerile politice ori războaie, e nevoie ca liderii din business să privească dincolo de propriul perimetru organizaţional şi să devină parteneri activi în dialogul public. „O societate rezilientă se construieşte atunci când instituţiile şi mediul privat acţionează complementar, nu competitiv. Pentru mine, aceasta este adevărata cultură a cooperării: una în care experienţa nu închide, ci rafinează, iar deschiderea nu slăbeşte, ci întăreşte capacitatea de a construi împreună.” Spre comparaţie, Sara Vasile spune că studenţii francezi se raportează la statul de drept şi la valorile europene cu o naturalitate care vine dintr-o cultură a dialogului şi a responsabilităţii civice îndelungate. Pentru ei, democraţia nu este doar un sistem, ci o formă de convieţuire intelectuală, un exerciţiu continuu al libertăţii de gândire şi al respectului reciproc. „În spaţiul universitar, dezbaterea nu este o confruntare, ci un mod de a înţelege lumea. Argumentarea devine un gest de maturitate, un mod de a căuta echilibrul între convingere şi deschidere. Prin această rigoare a raţiunii şi prin respectul faţă de pluralitatea ideilor, valorile europene capătă viaţă, se transformă din concepte în reflexe cotidiene ale spiritului civic”, a întărit Sara Vasile.   

Cum răspunde la întrebări Sara Vasile, care se formează ca cercetător în sistemul francez?

În primul rând, cum e viaţa în Franţa? Cum a început această călătorie academică de la Bucureşti la Paris şi ce te-a determinat să alegi o temă atât de actuală precum discursul de ură în perioade de criză?

Pentru mine, Franţa (Parisul) este o emoţie „sine qua non”. Este reveria boemă a unei lumi vibrante, un poem de lumină, artă, apus şi, mai ales, şansă. Un climat care te invită la reflecţie şi la creaţie, unde raţiunea şi sensibilitatea coabitează firesc, sub egida „cetăţeniei” francofone. Din întâmplare sau poate dintr-o tainică potrivire a lucrurilor, aşa a început această călătorie. Mă pregăteam pentru admiterea la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Ştiam despre filiera delocalizată Paris 1 Panthéon-Sorbonne, adică Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene, şi admiram parcursul celor care au urmat această formare. La vremea aceea, în planurile mele, acest vis părea o uşă prea îndepărtată. În ziua în care am depus actele pentru înscrierea la examenul de admitere, doamna secretar-şef m-a întrebat dacă vorbesc limba franceză. Am răspuns afirmativ, dar cu jumătate de inimă, pentru că studiasem doar în şcoala generală, e drept, cu o doamnă profesor remarcabilă, căreia îi datorez atât de multe, profesor Carmen Moldovan. Dumneaei a sădit, peste fragmentele de belle époque plantate de mama mea în copilărie, noi forme de iremediabilă admiraţie, atât din perspectivă lingvistică, cât şi în raport cu ethosul trăirii à la vie en rose. Întâmplător, la discuţie era prezent şi domnul prodecan al Facultăţii de Drept. Amândoi m-au îndemnat să încerc, să susţin examenul de admitere, vorbindu-mi despre excelenţă, şansă şi viitor. Mama mea le-a împărtăşit entuziasmul şi a fost, pur şi simplu, o ofertă de nerefuzat! Am promovat ambele examene de admitere, iar din acel moment, întâmplarea s-a transformat într-un început. Visul, care părea iniţial îndepărtat, a devenit o prioritate. Aşa a debutat această călătorie academică, dintr-un act de curaj şi o clipă de inspiraţie, care aveau să-mi deschidă drumul spre o lume în care studiul şi destinul s-au împletit firesc, sub lumina Parisului. În cadrul acestei formări academice am absolvit studiile de licenţă, apoi masterul în Dreptul şi guvernanţa afacerilor internaţionale şi europene, iar în prezent sunt doctorandă în cotutelă la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne şi Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Tema cercetării mele, „Protecţia împotriva discursului de ură în timp de criză”, a apărut din necesitatea de a răspunde unei realităţi concrete. În contextul pandemiei de  COVID-19, lucrând în cadrul Guvernului României, pe aspecte legate de relaţiile interetnice, am observat direct cum situaţiile de criză pot amplifica formele de intoleranţă şi discursul de ură, nu doar la nivel naţional, ci global, iar la vremea aceea informaţiile şi analizele privind discursul de ură erau lacunare. Din această experienţă profesională am constatat cât de complex este fenomenul şi că e nevoie de noi instrumente juridice şi instituţionale adaptate noilor realităţi sociale. Într-un astfel de context, în care graniţele dintre libertate şi responsabilitate devin tot mai fragile, discursul de ură nu mai poate fi privit doar ca o deviere morală, ci ca un test al rezilienţei democratice şi al capacităţii instituţiilor de a proteja spaţiul public fără a-l restrânge. Este, în fond, o reflecţie despre măsura libertăţii, despre modul în care dreptul, prin normele şi valorile sale, poate reconstitui echilibrul dintre expresie şi demnitate, dintre pluralism şi protecţie. Această perspectivă nu se rezumă la analiza juridică, ci se extinde către înţelegerea unui ecosistem social şi normativ care, în faţa urii, trebuie să-şi redescopere resorturile de solidaritate şi raţiune. În acest sens, cercetarea devine un exerciţiu de reconstrucţie intelectuală, dar şi civică, o pledoarie pentru o societate rezilientă, lucidă şi capabilă să transforme un context de criză într-o ocazie de a reevalua instrumentele existente, de a le adapta şi de a reafirma, cu luciditate şi echilibru, principiile care definesc democraţia.

Ce înseamnă, concret, „discurs de ură” şi cum îl identificăm, dincolo de simple opinii incomode care apar pe social media?

Definirea discursului de ură nu este un exerciţiu simplu. Tocmai de aceea, subiectul suscită dezbateri intense, atât în plan juridic, cât şi la nivel societal. Discursul de ură nu se reduce la opinii inconfortabile sau la exprimări critice, ci presupune o formă de comunicare care depăşeşte limitele libertăţii de exprimare. Conform recomandării CM/Rec(2022)16 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, discursul de ură desemnează „toate tipurile de exprimare care incită, promovează, răspândesc sau justifică violenţa, ura ori discriminarea împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane sau care le denigrează pe acestea din cauza caracteristicilor personale sau a statutului lor real ori atribuit, cum ar fi rasa, culoarea, limba, religia, naţionalitatea, originea etnică, vârsta, dizabilitatea, sexul, identitatea de gen sau orientarea sexuală.” Totuşi, evaluarea unei expresii ca discurs de ură nu se poate face în mod abstract, ci implică o analiză contextuală complexă. Aşa cum subliniază jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie avuţi în vedere mai mulţi factori: conţinutul mesajului, contextul politic şi social în care a fost rostit, intenţia autorului, rolul şi statutul acestuia în societate, modul de diseminare sau de amplificare a mesajului, capacitatea expresiei de a produce consecinţe dăunătoare (inclusiv iminenţa acestora), dimensiunea şi natura publicului, precum şi caracteristicile grupului vizat. Prin urmare, nu orice discurs care ofensează sau deranjează este discurs de ură, ci doar acela care, analizat prin prisma acestor criterii, atinge un prag de gravitate suficient pentru a pune în pericol valorile fundamentale ale democraţiei şi demnităţii umane.

Crizele globale din ultimii ani (pandemia, războaiele, migraţia) au schimbat discursul de ură?

Analizând evoluţia discursului de ură în ultimii ani, se poate observa că marile crize globale, precum pandemia, conflictele armate, migraţia, nu au generat un fenomen nou, ci mai degrabă au reactivat şi amplificat o retorică deja existentă, latentă în societate. Studiind această dinamică, în special în perioada pandemiei de COVID-19, dar şi în alte contexte tensionate ale ultimilor cinci ani, devine evident că discursul de ură funcţionează ca un strat discursiv preexistent, susţinut de factori predeterminanţi, fie că sunt istorici, culturali, politici sau sociali, specifici fiecărui context naţional. În momentele de criză, peste acest fond latent se suprapune un „strat suplimentar” de influenţă, determinat de incertitudine, frică, polarizare şi de modul în care liderii politici, instituţiile sau mass-media formulează şi propagă naraţiunile dominante. Astfel, dinamica discursului de ură nu se schimbă fundamental, ci se intensifică, preluând şi deformând temele centrale ale discursului public – de la securitate şi identitate, la apartenenţă şi vinovăţie colectivă. Discursul de ură devine, în acest sens, un barometru al tensiunilor sociale şi al rezilienţei democratice: el reflectă gradul de vulnerabilitate al unei societăţi în faţa fricii şi a incertitudinii, dar şi capacitatea acesteia de a-şi apăra valorile prin dialog şi responsabilitate.

Cum se vede România, în materie de protecţie juridică împotriva discursului de ură, prin ochii unui cercetător care se formează şi în sistemul francez?

În materia protecţiei juridice împotriva discursului de ură, România îşi îndeplineşte obligaţiile asumate la nivel european, asigurând un cadru normativ care reflectă standardele stabilite de instituţiile europene şi internaţionale. Avem, în prezent, incriminarea expresă a acestui fenomen prin articolul 369 din Codul penal, care sancţionează fapta de incitare la violenţă, ură sau discriminare, precum şi dispoziţii conexe privind infracţiunile motivate de ură. Totodată, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării are competenţa de a interveni, oferind un mecanism administrativ de sancţionare şi de protecţie. Este important, însă, de subliniat că retorica urii, în formele ei cele mai grave, poate intra sub incidenţa sferei penale, acolo unde discursul nu mai rămâne la nivelul opiniei, ci devine un mijloc de incitare activă la excludere, violenţă sau ură. În practică, numărul cauzelor de discurs de ură raportate este redus, iar dintre acestea, foarte puţine ajung în faza de judecată. Această subraportare reflectă dificultăţi de identificare şi de probare şi o lipsă de conştientizare a faptului că discursul de ură reprezintă un comportament antisocial ce are consecinţe juridice reale, inclusiv atunci când se manifestă în mediul online. Din această perspectivă, protecţia nu ar trebui redusă la simpla existenţă a unui cadru normativ, ci ar trebui să includă măsuri de sprijin pentru victime, mecanisme de raportare şi o educaţie juridică şi civică menită să întărească încrederea cetăţenilor în instituţiile statului. În egală măsură, este important ca societatea să conştientizeze că discursul de ură, prin depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, nu este o opinie, ci o formă de violenţă psihică, iar consecinţele acestui fenomen, pe termen scurt, mediu şi lung, în dezvoltarea unui individ, nu trebuie minimalizate, pentru că acest tip de comportament antisocial, prin natura lui, aduce atingere însăşi demnităţii umane, iar demnitatea umană este inviolabilă şi non-negociabil.

Te-ai aflat în miezul evenimentelor politice şi electorale pentru alegerile prezidenţiale şi parlamentare. Ce ţi-a atras atenţia?

Libertatea de exprimare a rămas şi în contextul electoral recent o valoare fundamentală a democraţiei. Totuşi, în­tr-un climat marcat de hiperconectivitate şi polarizare acută, discursul public s-a transformat vizibil. În timpul alegerilor prezidenţiale, tensiunile politice şi sociale s-au reflectat mai ales în spaţiul online, unde dezbaterea de idei a fost, uneori, înlocuită de forme de violenţă verbală şi atacuri personale. Această dinamică a fost amplificată şi de repetitivitatea ciclurilor electorale, care a generat o anumită oboseală democratică şi o diminuare a încrederii reciproce între actori. În acest context, procedura administrativă instituită pentru gestionarea conţinuturilor online considerate ilegale a reprezentat o noutate. Ea a permis autorităţilor să reacţioneze extrem de rapid la situaţii sensibile din campania electorală, inclusiv la mesaje care puteau conţine elemente de discurs de ură. În egală măsură, această experienţă a evidenţiat şi delicateţea echilibrului dintre protejarea libertăţii de exprimare şi necesitatea de a limita efectele dezinformării şi ale retoricii ostile. Privind retrospectiv, perioada electorală a constituit o provocare complexă, dar şi un exerciţiu de adaptare instituţională la noile realităţi ale comunicării politice. Din perspectiva domeniului meu de cercetare, a discursului de ură, putem afirma că a oferit prilejul unei reflecţii utile asupra modului în care valorile democratice pot fi consolidate chiar şi în contexte de tensiune, prin dialog, discernământ şi cooperare multidisciplinară între actori.

Ce însemnă pentru tine experienţa de a fi student/doctorand într-o altă ţară? Cum e să fii student român în străinătate?

Sunt bursieră a guvernului francez, prin programul France Excellence, şi doctorandă în cotutelă la Universitatea din Bucureşti şi Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne. În multe privinţe, această experienţă consolidează cooperarea ştiinţifică şi reafirmă legăturile de prietenie dintre România şi Franţa. Pentru mine, nu a existat o separare între cele două universuri academice, ci ele au format, de la început, un întreg coerent, un parcurs franco-român pe care l-am urmat încă din perioada licenţei. Ceea ce m-a impresionat în mod constant a fost deschiderea colegilor francezi şi interesul lor autentic pentru România. Mulţi dintre ei cunosc surprinzător de bine istoria şi cultura noastră, au o curiozitate sinceră faţă de spaţiul românesc şi o admiraţie reală pentru felul în care românii vorbesc limba franceză, pentru rigoarea şi tenacitatea prin care ne urmăm parcursul academic. Am simţit de multe ori că relaţia noastră universitară depăşeşte graniţele unui simplu schimb ştiinţific şi este o formă de respect reciproc, construit pe valori comune: curiozitate intelectuală, solidaritate şi eleganţă culturală. A fi doctorand în Franţa înseamnă, pentru mine, mai mult decât un traseu academic.

Este un exerciţiu de deschidere şi construcţie intelectuală, dar şi o ocazie de a crea punţi între sisteme juridice şi moduri de gândire. Prin cercetarea mea, am ocazia să contribui la un dialog juridic şi instituţional între cele două spaţii, explorând soluţii holistice şi multidisciplinare în faţa provocărilor contemporane, cum este discursul de ură. Într-un sens mai profund, această experienţă este un bildungsroman – o formare personală şi profesională, o călătorie interioară în care înveţi nu doar despre drept, ci şi despre tine, despre limite, despre curaj şi despre apartenenţă. În tot acest parcurs, am avut sprijinul constant al celor două universităţi şi al celor doi conducători de doctorat, care mi-au fost mai mult decât mentori – au fost repere de vocaţie şi de destin. Prin exigenţă şi încredere, m-au învăţat că cercetarea este, înainte de toate, o formă de rigoare morală, un act de autenticitate faţă de adevăr şi faţă de ceilalţi. Încrederea lor în demersul nostru comun a depăşit cu mult orice graniţă pe care termenul de „străin” ar fi putut-o sugera. În această călătorie, am înţeles că există întâlniri care nu sunt întâmplătoare, ci menite să te aşeze pe axa ta de sens – iar pentru mine, aceasta este una dintre ele.

Cum se raportează studenţii francezi la teme precum statul de drept şi valorile europene faţă de cei români?

Studenţii francezi se raportează la statul de drept şi la valorile europene cu o naturalitate care vine dintr-o cultură a dialogului şi a responsabilităţii civice îndelungate. Pentru ei, democraţia nu este doar un sistem, ci o formă de convieţuire intelectuală, un exerciţiu continuu al libertăţii de gândire şi al respectului reciproc. În spaţiul universitar, dezbaterea nu este o confruntare, ci un mod de a înţelege lumea. Argumentarea devine un gest de maturitate, un mod de a căuta echilibrul între convingere şi deschidere. Prin această rigoare a raţiunii şi prin respectul faţă de pluralitatea ideilor, valorile europene capătă viaţă – se transformă din concepte în reflexe cotidiene ale spiritului civic. În acelaşi timp, studenţii români, fie că studiază acasă, fie în străinătate, aduc în acest spaţiu comun o energie lucidă şi participativă, o curiozitate sinceră şi o dorinţă reală de implicare. România trăieşte în interiorul proiectului european, iar generaţiile tinere nu mai privesc valorile europene ca pe o noutate, ci ca pe un element firesc al propriei lor identităţi civice şi intelectuale. Suntem parte din acelaşi spaţiu european al ideilor, al dialogului şi al responsabilităţii, se observă tot mai mult aceeaşi preocupare pentru argumentare, gândire critică şi echilibru între libertate şi solidaritate. Este semnul unei democraţii care a devenit parte din practică, nu doar din aspiraţie, şi al unei generaţii care înţelege că statul de drept nu se apără doar prin instituţii, ci prin conştiinţe formate. Întâlnirea dintre tinerii francezi şi cei români, în universităţile pariziene sau în proiecte europene, are o frumuseţe aparte. Unii aduc tradiţia dialogului democratic, ceilalţi entuziasmul unei generaţii care trăieşte Europa cu autenticitate. Împreună, confirmăm că Europa nu este doar o construcţie instituţională, ci un spaţiu viu al conştiinţei comune, unde libertatea, demnitatea şi statul de drept se cultivă zi de zi, prin dialog, respect şi curiozitate.

Ai lucrat în guvern şi parlament, în domenii precum drepturile omului, afaceri externe, minorităţi. Ce ai schimba sau îmbunătăţi?

În activitatea mea am introdus o abordare holistică în tratarea temelor şi provocărilor din domeniile de interes. Mi-am dorit ca fiecare proiect să reflecte o înţelegere interconectată a realităţilor sociale şi instituţionale, nu soluţii fragmentare. În timp, multe dintre aceste iniţiative s-au dovedit a fi modele de bună practică internaţională, confirmând că deschiderea spre cooperare şi interdisciplinaritate produce rezultate durabile. Cred că aceasta este o direcţie pe carewar trebui să o menţinem: avem nevoie de un dialog colaborativ şi deschis între toate nivelurile – instituţional, academic, civic şi diplomatic, cu susţinerea şi implicarea activă a partenerilor media. Provocările actuale nu mai pot fi abordate unilateral, ele cer specialişti capabili să privească realitatea din perspective multiple şi să construiască parteneriate solide, bazate pe încredere şi responsabilitate comună. Avem nevoie să consolidăm rezilienţa instituţională şi socială, acea capacitate de a ne adapta, de a preveni şi de a răspunde eficient provocărilor emergente. Prin exerciţii constante de monitorizare, analiză şi dialog, putem identifica din timp vulnerabilităţi şi transforma riscurile în oportunităţi de consolidare. Este o formă matură de angajament public, care ne ajută nu doar să reacţionăm, ci să anticipăm cu luciditate şi să construim durabil.

Cum se construieşte o carieră în drept internaţional şi european? Ce oportunităţi ar trebui să urmărească tinerii interesaţi de acest drum?

Răbdare, curiozitate şi consecvenţă. Este un drum care cere nu doar cunoaştere teoretică, ci şi înţelegerea contextului global, a modului în care dreptul se împleteşte cu politica, economia, diplomaţia şi drepturile omului. Primul pas este formarea solidă, prin studii care să ofere o bază juridică riguroasă, completată de perspective interdisciplinare: guvernanţă, afaceri europene, relaţii internaţionale. Este important ca tinerii să combine rigoarea dreptului cu sensibilitatea pentru diversitate şi dialog. Oportunităţile sunt multiple: stagii în instituţiile europene sau internaţionale, în misiuni diplomatice, ONG-uri, organizaţii multilaterale, think-tankuri sau institute de cercetare. Toate acestea oferă şansa de a învăţa din interior cum funcţionează cooperarea internaţională şi ce înseamnă aplicarea concretă a principiilor juridice în situaţii reale. Totodată, le-aş recomanda tinerilor să caute mentorat şi expunere internaţională, conferinţe, competiţii de tip moot court, programe Erasmus, cercetări comune. Fiecare experienţă adaugă o piesă importantă în construcţia unei identităţi profesionale echilibrate. În esenţă, o carieră în drept internaţional şi european se clădeşte prin descoperirea vocaţiei şi perseverenţă, până la împlinirea ei, dar mai ales prin credinţa că dreptul poate fi un instrument al echităţii şi al cooperării între oameni şi naţiuni. Este un domeniu în care cunoaşterea devine punte, iar curiozitatea, formă de angajament moral, parte a unei etici profesionale personale.

Ai ales să fii prezentă atât în mediul academic, cât şi în zona politicii şi diplomaţiei. Cum găseşti echilibrul între rigoarea cercetării şi realitatea adesea impredictibilă a deciziilor politice?

Echilibrul se găseşte, cred, întorcându-mă mereu la esenţă. Academia, politica şi diplomaţia nu sunt lumi paralele, ci domenii profund interconectate. Fiecare are propriul limbaj, propriile ritmuri şi constrângeri, dar împărtăşesc aceeaşi finalitate: înţelegerea şi servirea interesului public. Rigoarea cercetării îţi oferă claritate şi repere, iar experienţa decizională te învaţă flexibilitatea şi responsabilitatea realităţii. În mijlocul acestor mişcări, norma de drept rămâne ancora, punctul de echilibru între raţiune şi acţiune, între ideal şi concret. Pentru mine, echilibrul nu înseamnă alegerea între cele trei domenii, ci dialogul constant dintre ele, un exerciţiu de luciditate, empatie şi coerenţă interioară, având capacitatea de a rămâne fidel principiilor, dar deschis soluţiilor.

Cum vezi rolul femeilor tinere în spaţiul decizional – în politică, justiţie, diplomaţie? E loc real pentru vocile lor?

Întrebarea aceasta mă duce cu gândul la Sarmiza Bilcescu, prima femeie avocat din Europa, româncă şi absolventă a Sorbonei. Ea spunea la vremea aceea: „Am intrat în justiţie cu paşi de femeie, dar cu inima unui soldat”. Această frază conţine, cred, întreaga esenţă a ceea ce înseamnă curajul de a pătrunde într-un spaţiu care nu ţi-a fost oferit, ci câştigat prin muncă şi convingere. Astăzi, leadershipul feminin este tot mai prezent în instituţiile europene şi în marile organizaţii internaţionale, semn că lumea decizională se deschide treptat spre echilibru şi diversitate. Dar transformarea reală nu se opreşte aici, ci ea cere continuitate, solidaritate şi curajul noilor generaţii de femei de a păşi în politică, justiţie sau diplomaţie cu aceeaşi forţă interioară. Cred că profesionalismul nu are gen, dar curajul de a-l exprima în spaţii unde nu a fost mereu ascultat, face diferenţa. Tinerelor femei le-aş spune să aibă încrederea că locul lor în decizie este legitim şi să acceadă spre el nu ca o revendicare, ci ca o contribuţie firească la o lume mai echilibrată, mai lucidă şi mai empatică.

Ce le-ai spune liderilor din business: poate fi cultura organizaţională – limbajul folosit, atitudinea promovată – un catalizator al crizei sau, din contră, un mecanism de ieşire?

Cultura organizaţională este, fără îndoială, unul dintre cele mai puternice mecanisme de rezilienţă într-o perioadă de criză. Limbajul, tonul, atitudinea şi valorile care se manifestă în interiorul unei organizaţii pot amplifica tensiunea sau, dimpotrivă, pot genera coeziune şi încredere. În momentul în care liderii comunică clar, empatic şi consecvent, ei nu doar gestionează o situaţie critică, ci oferă un sens comun. O cultură bazată pe respect, transparenţă şi responsabilitate devine un scut moral, un spaţiu în care oamenii nu se tem, ci caută împreună soluţii. Limbajul unei organizaţii nu este doar un mijloc de comunicare, ci o expresie a ethosului său intern. În criză, cuvintele pot fi factor declanşator sau vindecare. De aceea, cred că liderii din business trebuie să privească cultura organizaţională nu ca pe un instrument de imagine, ci ca pe un pact intern de încredere, capabil să menţină echilibrul şi direcţia chiar şi atunci când contextul devine impredictibil. În fond, liderii nu controlează întotdeauna criza, dar pot controla tonul prin care o traversează, iar acest ton, în cele din urmă, defineşte maturitatea unei organizaţii.

Crezi că liderii din mediul privat au un rol de „influenceri sociali” în criză? Ar trebui să se implice mai activ în setarea unui ton constructiv, nu doar în interiorul echipei, ci şi în spaţiul public?

Cred că liderii din mediul privat au un rol de influenceri sociali în perioade de criză. Ei nu sunt doar vectori economici, ci şi formatori de atitudine publică. Modul în care comunică, deciziile pe care le iau, felul în care îşi sprijină angajaţii sau comunităţile pot influenţa direct încrederea socială. Într-un context marcat de incertitudine, vocea mediului de afaceri poate contribui la menţinerea echilibrului societal. Mai mult decât oricând, e nevoie ca liderii din business să privească dincolo de propriul perimetru organizaţional şi să devină parteneri activi în dialogul public. Parteneriatul public-privat poate fi un instrument esenţial în gestionarea crizelor şi în construirea de soluţii durabile, de la inovare socială la programe educaţionale sau iniţiative de solidaritate economică. O societate rezilientă se construieşte atunci când instituţiile şi mediul privat acţionează complementar, nu competitiv. În acest sens, liderii de afaceri pot fi influenceri în cel mai nobil sens al cuvântului: nu prin imagine, ci prin exemplu – prin capacitatea de a inspira responsabilitate, echilibru şi solidaritate, acolo unde este cel mai mare nevoie de ele.

Ai interacţionat cu diplomaţi, parlamentari, funcţionari europeni. Care e cea mai mare diferenţă de mentalitate între generaţia lor şi a noastră?

Interacţiunea cu diplomaţi, parlamentari sau funcţionari europeni mi-a confirmat că diferenţele reale nu se măsoară în ani, ci în disponibilitatea de a înţelege şi de a lucra împreună. În fond, maturitatea politică şi profesională se vede în felul în care reuşim să transformăm divergenţele în dialog şi interesele individuale în proiecte comune. Cred că esenţial astăzi este să păstrăm deschiderea, şi nu ca exerciţiu de politeţe, ci ca o formă de responsabilitate faţă de lumea în care trăim. Colaborarea activă nu se bazează pe uniformitate, ci pe recunoaşterea valorii fiecăruia, indiferent de poziţie, vârstă sau orientare politică. Într-un spaţiu european tot mai complex, sentimentul de apartenenţă trebuie să depăşească graniţele partinice şi naţionale. El se construieşte din încredere, din profesionalism şi din convingerea că instituţiile şi oamenii care le servesc pot acţiona în acelaşi sens, chiar dacă vin din perspective diferite. Pentru mine, aceasta este adevărata cultură a cooperării: una în care experienţa nu închide, ci rafinează, iar deschiderea nu slăbeşte, ci întăreşte capacitatea de a construi împreună.

Ce ţi-ai dori să aducem din Franţa în universităţile noastre?

Metodologia construcţiei argumentului, acea rigoare intelectuală care te formează să gândeşti în profunzime, să structurezi ideea, să o susţii logic şi să o exprimi cu claritate. Este o şcoală a raţiunii şi a dialogului, care cultivă respectul faţă de celălalt prin forţa argumentului, nu prin autoritate. Totodată, mi-ar plăcea să cultivăm mai mult plăcerea dezbaterii, nu ca exerciţiu retoric, ci ca formă naturală de învăţare şi de deschidere. În mediul francez, dezbaterea este o practică vie, o parte esenţială a procesului educaţional, în care gândirea se formează prin
confruntare constructivă şi prin curiozitate intelectuală. Şi, poate la fel de important, aş adăuga orientarea către dimensiunea practică a domeniului studiat. În Franţa, teoria şi practica merg mână în mână: conceptele sunt analizate, dar şi aplicate, iar universitatea rămâne conectată la realitatea socială şi profesională. Această legătură între reflecţie şi aplicare transformă învăţarea într-o experienţă completă – una care nu formează doar specialişti, ci cetăţeni capabili să gândească, să comunice şi să construiască împreună

Crezi că mentalitatea europeană se formează mai uşor atunci când trăieşti efectiv într-o altă cultură?

În calitate de cadru didactic asociat al Universităţii Paris 1 Panthéon-Sorbonne, predând în cadrul Colegiului Juridic Franco-Român de Studii Europene din Bucureşti, am privilegiul de a lucra cu generaţii de studenţi care trăiesc această experienţă europeană în mod concret. În fiecare an, în cadrul programelor Erasmus şi al parteneriatelor universitare, studenţi francezi aleg să vină la Bucureşti, iar cei români îşi continuă formarea la Paris sau în alte centre universitare europene. Structura dialogului dintre aceşti tineri este una de egalitate intelectuală şi respect reciproc. Discuţiile lor despre drept, societate sau valori europene nu mai poartă amprenta diferenţei culturale, ci exprimă o comunitate de gândire: aceea a unei generaţii care s-a format deja într-un spaţiu comun de reflecţie şi solidaritate. Este tot mai clar că noile generaţii de studenţi nu mai învaţă Europa, ci o trăiesc. Ei interiorizează principiile dialogului, ale cooperării şi ale responsabilităţii comune. Iar în acest proces, universitatea devine mai mult decât un loc de formare profesională, un laborator al cetăţeniei europene, unde ideile se transformă în legături umane şi valorile în practică vie.

În companii, se vorbeşte tot mai mult despre „wellbeing” şi „rezilienţă”, dar rareori despre limbajul intern. Ar trebui managerii să fie mai atenţi la discursul pe care îl întreţin în organizaţie?

Limbajul intern este un indicator esenţial al sănătăţii unei organizaţii, chiar dacă este adesea trecut cu vederea. Modul în care se comunică în interiorul unei echipe – tonul, formulările, atitudinea – modelează nu doar relaţiile profesionale, ci şi starea de spirit colectivă. Un limbaj empatic, constructiv şi coerent creează încredere şi claritate, în timp ce unul agresiv sau ambiguu erodează motivaţia şi sentimentul de apartenenţă. Managerii nu sunt doar coordonatori de procese, ci formatori de sens, pentru că ei stabilesc prin cuvintele lor cadrul în care oamenii se simt ascultaţi, valorizaţi şi implicaţi. Într-o perioadă în care se vorbeşte mult despre „wellbeing” şi „rezilienţă”, cred că adevărata rezilienţă începe din limbaj. O organizaţie devine puternică atunci când reuşeşte să transforme comunicarea internă într-un spaţiu de încredere, în care dialogul înlocuieşte monologul, iar respectul devine parte din rutina zilnică.

Cât de mult contează percepţia colectivă într-o criză? Durează mai mult o criză atunci când oamenii sunt pesimişti?

Totul ţine de percepţie. Durata unei crize este relativă, pentru că nu se măsoară doar în date şi indicatori, ci în felul în care este trăită şi interiorizată colectiv. O criză percepută ca profundă poate dura mai mult prin efectele ei psihologice şi sociale, prin nesiguranţa care se propagă în timp. În astfel de momente, avem nevoie de un ethos social puternic, o reîntoarcere la esenţă, fie că vorbim despre drepturile fundamentale sau despre valorile europene care ne unesc. Ceea ce menţine echilibrul unei societăţi în vremuri de incertitudine este capacitatea de a reînnoi mereu contractul social. În esenţă, acest contract nu este doar o convenţie politică, ci o formă de încredere reciprocă: între cetăţeni şi instituţii, între dreptul de a alege şi datoria de a contribui la binele comun. Atunci când acest echilibru este menţinut, solidaritatea devine nu doar o valoare morală, ci fundamentul însuşi al comunităţii. Crizele sunt trecătoare, încadrate temporal, dar încrederea şi solidaritatea sunt cele care determină ritmul vindecării colective. Atunci când oamenii îşi regăsesc sensul comun, chiar şi cele mai profunde momente de fragilitate pot deveni începutul unei reconstrucţii mai lucide şi mai puternice.