Criza din Orientul Mijlociu este în plină desfăşurare la momentul în care pleacă în tipar această a 15-a ediţie a anuarului ZF Energie (31 martie), dar conţinutul acestui proiect cred că va rămâne relevant indiferent de deznodământul pe care toţi ni-l dorim cât mai rapid.

Dacă mai avea cineva un semn de întrebare privind tranziţia energetică, acest semn de întrebare ar trebuie să se transforme într-o certitudine. Tranziţia nu este despre o dorinţă de a deveni verzi, ci despre acces sigur la resursele fără de care economiile europene nu pot funcţiona. Una dintre principalele diferenţe dintre izbucnirea războiului din Ucraina şi criza din Orientul Mijlociu este evoluţia preţului la energia electrică. La acel moment, scumpirea masivă a gazului natural s-a văzut imediat în preţul electricităţii. De data aceasta, lucrurile nu au stat la fel, iar scumpirea energiei în contextul dublării preţului la gazul natural s-a limitat pentru moment la un salt de 20-30%. De ce? Pentru că în această perioadă ponderea energiei verzi în mixul de energie a ajuns la circa 50%. Ce înseamnă acest lucru? Că o parte din producţia de energie care se baza pe gaze a fost dislocată de eoliene sau solare, de prosumatori. Mai departe care este impactul?

DAR, în timp ce producţia de energie a înregistrat o schimbare, partea de consum rămâne în multe domenii dependentă de resursele fosile pe care UE nu le are şi nu le va avea vreodată. Cu miliarde de euro injectaţi în importuri de echipamente solare din China, electrificarea economiilor europene, a transporturilor, a încălzirii rămâne un mit unde se bate pasul pe loc de un deceniu. Gazul este peste 20% din energia primară pe care o consumă UE, consumul de gaz chiar a crescut anul trecut, peste 90% din gazul consumat este importat, iar pentru casnici gazul este cea mai importantă sursă de energie.

Iar acum, în contextul în care conflictul din Orientul Mijlociu se prelungeşte, gazul se scumpeşte din nou masiv, iar miile de megawaţi în eoliene şi solare montate nu contează la fel de mult, pentru că cetăţeanul european conduce maşini diesel, se încălzeşte cu gaze, iar industria europeană este aproape la fel de electrificată ca acum un deceniu. Pe zona de îngrăşăminte de exemplu, Rusia este cel mai mare furnizor extern al UE, în contextul în care 70% din îngrăşăminte este reprezentat de gaze. Paradoxul este suprem pentru că în timp ce UE a interzis importurile de gaze ruseşti, pentru a-şi crea o dependenţă de LNG-ul american, ia cu două mâini îngrăşăminte ruseşti pentru că sunt mai ieftine.

Aici este spaţiul de lucru pe care UE îl are în faţă, iar electrificarea este un proces cu mult mai complicat decât producţia de energie verde pentru că presupune o schimbare de structură, de reţele, de industrii, de birocraţi înţepeniţi. Şi nici măcar nu mă refer la ai noştri.

„Consumul de combustibili fosili rămâne ridicat deoarece electrificarea, extinderea reţelelor şi autorizarea proiectelor regenerabile avansează prea lent, pe fondul unei birocraţii ridicate şi al unei voinţe politice insuficient de ferme în direcţia unei industrii electrificate”, spune Richard Koenig, CEO al Enery, într-unul dintre interviurile pe care vă invit să le citiţi în această ediţie a anuarului ZF Energie.

De la un maraton, UE trebuie să treacă la sprint, de la mii şi mii de pagini de strategii, directive şi reglementări, UE trebuie să ajungă la implementări. Acel practice what you preach devine singura strategie. De fapt a devenit deja. De ieri.

Roxana Petrescu este senior editor, Ziarul Financiar

roxana.petrescu@zf.ro