Pentru adepţii unui PDL (sau măcar ai unui preşedinte Băsescu) care a avut la un moment dat ca punct tare anticorupţia (şi deci pentru care PSD e anatema), ar fi a doua pilulă amară de înghiţit, după cea similară din 2008. Argumentele de acum sunt însă infinit mai nobile decât cele de atunci, dat fiind că, nu-i aşa, fără o majoritate parlamentară largă nu pot fi făcute reformele dorite de preşedinte (modificarea Constituţiei în spiritul austerităţii bugetare, schimbarea sistemului electoral, reforma administrativă, reforma justiţiei). În plus, argumentul că ţara are nevoie de stabilitate într-o perioadă economică dificilă stă oricând la îndemână.

Teoria lui Lăzăroiu, îmbogăţită cu ipoteza desemnării de către preşedintele Traian Băsescu a lui Adrian Năstase ca premier, e o armă bună de împuşcat mai mulţi iepuri deodată: obişnuieşte publicul cu ideea că USL se va rupe oricum înainte de alegeri sau în cel mai rău caz după ele, strecoară teama de trădare în inima susţinătorilor USL şi stimulează tendinţele centrifuge în interiorul USL.

Cât despre suporterii puri şi duri ai unui PDL justiţiar, lor le rămâne speranţa că strategii prezidenţiali dau doar impresia că ar curta PSD, când de fapt planul adevărat ar fi să rupă USL spre a realiza eternul vis al unificării dreptei cu un PNL dezmeticit din deviaţionismul său de stânga.