Optsprezece ani mai târziu, statul a rămas acelaşi prost administrator, preluând anual pierderi de miliarde de euro ale companiilor la care este acţionar integral sau majoritar, în condiţiile în care calitatea de membru în consiliile de administraţie la astfel de companii este considerată o sinecura de către politicieni sau înalţi funcţionari publici, care-şi numesc rudele sau apropiaţii în astfel de poziţii.

Astfel că, nu este de mirare că FMI a condiţionat continuarea sprijinului financiar acordat României de stoparea hemoragiei, prin numirea de manageri privaţi la companiile cu probleme. De fapt, ceea ce-i interesează pe oficialii FMI este ca acele companii de stat să fie administrate după aceleaşi reguli de guvernanţă corporativă ca şi companiile private.

Conceptul de guvernanţă corporativă nu este foarte nou, dar a căpătat o relevanţă deosebită, mai ales în urma scandalurilor de răsunet provocate de prăbuşirea unor mari corporaţii: Polly Peck, BCCI şi imperiul media al lui Robert Maxwell în Marea Britanie, Enron, Tyco şi WorldCom în SUA. Prăbuşirea acelor companii, soldate cu pierderi de zeci de miliarde de dolari pentru acţionari, angajaţi, clienţi şi, nu în ultimul rând, stat, a determinat autorităţile din cele două ţări să revizuiască conceptul de guvernanţă corporativă şi să recomande, iar în unele cazuri chiar să impună, reguli uniforme de administrare a companiilor.

Astfel, în Marea Britanie, principiile de guvernanţă corporativă enunţate în Rapoartele Cadbury (1992), Greenbury (1995) şi Hampel (1998) au fost consolidate în Codul Combinat de Guvernanţă Corporatistă din 2003 şi revizuite în 2010. În SUA, legea Sarbanes-Oxley (SOX) din 2001 a stabilit noi standarde de administrare pentru toate companiile publice (cotate la o bursă). Ca răspuns la percepţia că este nevoie de o legislaţie mai strictă în materie de guvernanţă, legi de tipul SOX au fost adoptate ulterior în Africa de Sud, Australia, Franţa, Germania, India, Italia, Japonia şi Turcia.

Mai multe pe zf.ro