Un vis al omului, de când se ştie el, este să zboare. Un vis al omului modern este să zboare în spaţiu. Pentru câţiva, acesta este un vis împlinit. Astronauţii, cândva eroi care explorau lumi noi, ducând cu ei speranţele şi imaginaţia întregii omeniri, au împins până la Lună ultima frontieră a umanităţii. Povestea s-a terminat brusc, acum 50 de ani.

În timp ce făcea ultimii paşi înainte de a părăsi Luna, comandantul misiunii Apollo 17, Gene Cernan, a rostit câteva cuvinte emoţionante de încheiere a spectacolului: „Plecăm aşa cum am venit şi, cu voia lui Dumnezeu, aşa cum ne vom întoarce, cu pace şi speranţă pentru întreaga omenire”. Se întâmpla pe 14 decembrie 1972, iar Cernan ştia că urmele sale vor fi ultimele imprimate pe solul lunar pentru o vreme deoarece misiunile Apollo planificate pentru anii următori - 18, 19 şi 20 - fuseseră anulate. Dar probabil că nu ar fi ghicit că discursul său va rămâne ultimul rostit de un om pe Lună timp de mai bine de 50 de ani, scrie CNN. Scopul misiunii Artemis II, lansată de NASA pe 1 aprilie după mai multe întârzieri,  a fost doar survolul Lunii. Nimic nu a perturbat solul lunar. Totuşi, misiunea reprezintă prima călătorie a omenirii în vecinătatea Lunii de la Apollo 17 încoace.

O noutate este că astronauţii au călătorit mai departe în spaţiu decât oricare om până acum. Aşadar, de ce a durat atât de mult pentru ca omul să se întoarcă la Lună?

„Răspunsul scurt la această întrebare este voinţa politică”, a spus Teasel Muir-Harmony, istoric al ştiinţei şi tehnologiei şi curator al Colecţiei Apollo de la Muzeul Naţional Smithsonian al Aerului şi Spaţiului din Washington. „Este nevoie de multă voinţă politică pentru a trimite oameni pe Lună. Acestea sunt investiţii naţionale extrem de complexe, foarte costisitoare şi cu implicaţii majore. Astfel de proiecte trebuie să fie o prioritate pe o perioadă susţinută de timp.” În anii de după încheierea programului Apollo din cauza tăierilor bugetare au existat o serie de alte iniţiative federale pentru a trimite din nou oameni pe Lună, a precizat Muir-Harmony. „Dar ceea ce s-a întâmplat este că, pe măsură ce administraţiile prezidenţiale s-au schimbat, priorităţile spaţiale pentru aceste programe s-au schimbat şi ele. Aşadar, pur şi simplu nu am văzut voinţa politică susţinută de a duce la bun sfârşit un program care va necesita ani mulţi, finanţare semnificativă şi o mulţime de resurse în general.” Les Johnson, fost şef de tehnologie la NASA şi care a lucrat la agenţie timp de peste 30 de ani, a fost de acord că obiectivele politice în schimbare rapidă au fost un factor cheie: „La fiecare 4-8 ani, NASA îşi modifică complet, total şi radical obiectivele zborurilor spaţiale umane”, a explicat el. „Când m-am alăturat NASA în 1990, preşedintele de atunci, George H.W. Bush, ne-a îndrumat să ne întoarcem pe Lună. Dar când preşedintele Clinton a preluat mandatul în 1993, a desfiinţat acest proiect. A spus că vom construi staţia spaţială orbitală şi să nu facem nimic legat de întoarcerea pe Lună”, a povestit Johnson. „Am făcut asta timp de opt ani pentru ca în 2001 George W. Bush să ne spună: să anulăm toate celelalte lucruri şi să ne concentrăm pe întoarcerea pe Lună. Aşa că am făcut-o, şi s-a născut un proiect numit Constellation, care a supravieţuit celor două mandate ale celei de-a doua preşedinţii Bush.” Dar ciclul a continuat cu Barack Obama care a mutat priorităţile NASA mai mult către explorarea asteroizilor, iar când preşedintele Donald Trump a venit şi  noi am revenit la obiectivele lunare. După 2020, Joe Biden a întrerupt tiparul. „A fost primul preşedinte din cariera mea la NASA care nu a schimbat totul”, a spus Johnson despre Biden. „Ne-a zis aşa: Nu mi-au plăcut prea multe din ce a făcut Trump, dar cred că a ne întoarce pe Lună este o idee bună. Haideţi să continuăm.” Acum, în al doilea mandat al lui Trump, administraţia sa a dublat eforturile de a readuce astronauţii pe suprafaţa lunară - intenţionând să depăşească China în noua cursă spaţială. Lăsând la o parte obstacolele politice, misiunile lunare prezintă şi o provocare tehnică remarcabilă. Satelitul natural al Pământului se află la peste 400.000 de kilometri distanţă, iar peste jumătate din toate încercările de aselenizare s-au încheiat cu un eşec. Programul Artemis - care foloseşte o rachetă de propulsie şi o navă spaţială a căror finalizare a durat două decenii şi peste 50 de miliarde de dolari - este cea mai recentă şi mai promiţătoare încercare a NASA de a aduce astfel de realizări cât mai aproape.

Este nevoie de multă voinţă politică pentru a trimite oameni pe Lună. Acestea sunt investiţii naţionale extrem de complexe, foarte costisitoare şi cu implicaţii majore. Astfel de proiecte trebuie să fie o prioritate pe o perioadă susţinută de timp.

Dar nu se putea ca pur şi simplu să fie refacut Apollo?

E incontestabil că există multe asemănări între Apollo şi Artemis, inclusiv o potrivire aproape identică în profilul misiunii între Apollo 8 şi Artemis II, dar recrearea programului Apollo astăzi nu ar fi fost o opţiune practică - sau logică. Au dispărut de mult lanţurile de aprovizionare şi mecanicii pricepuţi care au construit hardware-ul pentru acele misiuni lunare de la mijlocul secolului al XX-lea. „Oamenii întreabă ce a fost în neregulă cu Apollo”, a spus Wayne Hale, fost manager de program pentru naveta spaţială NASA, în timpul unei reuniuni a Comitetului pentru Explorare şi Operaţiuni Umane al agenţiei. „Ce a fost în neregulă cu Apollo e că s-a terminat.” O parte des menţionată a legendei Apollo este că navele spaţiale şi rachetele programului erau controlate de computere mai puţin puternice decât un smartphone modern. De atunci, NASA a folosit mult progresul tehnologic, în special la explorarea robotică a altor lumi. Dar zborurile spaţiale - şi în special zborurile spaţiale cu oameni la bord - sunt mult prea complexe, periculoase şi costisitoare pentru a traduce direct progresele informatice în misiuni lunare mai uşoare şi mai ieftine. Tehnologia cu care interacţionează oamenii obişnuiţi de pe Pământ are, de asemenea, avantajul de a fi testată de milioane de utilizatori şi îmbunătăţită de-a lungul deceniilor de producţie în masă. Misiunile complexe în spaţiul cosmic necesită însă contracte de miliarde de dolari şi ani de muncă continuă pentru acelaşi obiectiv - un scenariu care a fost greu de obţinut în anii de după Apollo, deoarece administraţiile prezidenţiale au oprit şi au început diverse programe emblematice de explorare umană. „Artemis este cel mai de succes program lunar pe care Statele Unite l-au avut în ultimele decenii”, a remarcat Casey Dreier, şeful departamentului de politică spaţială de la The Planetary Society, un grup non-profit de susţinere a explorării spaţiale - „pentru că el încă există”. La nivel tehnic, diferenţele dintre navele spaţiale Apollo şi Artemis sunt vaste. Pentru început, computerele de zbor ale lui Orion sunt de 20.000 de ori mai rapide şi posedă de 128.000 de ori mai multă capacitate decât unica maşină care a ghidat Apollo. Capsula Orion oferă echipajului - crescut de la trei la patru oameni - mai mult loc şi oportunităţi pentru exerciţii fizice şi divertisment. Şi o toaletă mult mai bună – de 30 de milioane de dolari – să fie aceasta cea mai scumpă budă din istoria omenirii? A fost totuşi  promovată ca un salt uriaş în tehnologia budelor folosite în spaţiul profund. „În cadrul programului Apollo, astronauţii aveau un dispozitiv de colectare a deşeurilor care era ca o pungă de plastic cu margine, pe care şi-l lipeau. Nu a fost cea mai plăcută experienţă”, a spus Muir-Harmony. Pentru curioşi, o simplă căutare pe net după “the mystery of the floating turd” duce la o poveste cu un mister spaţial încă neelucidat care s-a petrecut în nava misiunii Apollo 10 din 1969. La bordul navei Orion, care are cu aproximativ o treime mai mult spaţiu locuibil decât Apollo, echipajul se va bucura de luxul unei băi adevărate. „Este o cameră mică ascunsă în nava spaţială în care se poate intra”, a explicat Muir-Harmony. „Arată ca un mic dulap sau o mică cabină telefonică. Este mică, dar există o oarecare intimitate, ceea ce este esenţial atunci când ai un echipaj format atât din bărbaţi, cât şi din femei.” În timpul erei Apollo, a adăugat ea, problema toaletei a fost parte centrală a discuţiei despre dacă femeile ar trebui să fie astronaut. „Programul sovietic a avut o femeie care a zburat în spaţiu cu 20 de ani înainte de Statele Unite. Dar unii oameni au spus că proiectarea tehnologiei camerei de baie pentru femei în spaţiu ar fi o prea mare complicaţie inutilă”, a spus Muir-Harmony. „Puteţi dezbate acest lucru, dar este important să vă gândiţi la intimitate atunci când aveţi un echipaj format atât din bărbaţi, cât şi din femei, şi astfel s-a reuşit realizarea acestui lucru cu designul navei spaţiale Orion.” Băile în spaţiu au evoluat mult de la Apollo. Staţia Spaţială Internaţională, de exemplu, are o cabină relativ spaţioasă pentru spălat şi folosirea toaletei. Iar capsula SpaceX Crew Dragon, care din 2020 transportă astronauţi către şi de la laboratorul orbital, are o mică zonă privată cu o toaletă cu vid. Revenind la toaleta cu care a fost dotată Artemis II, trebuie spus că aceasta s-a defectat în timpul misiunii. Astronautul care a reparat-o a fost “instalatoarea” Christina Koch.

La nivel tehnic, diferenţele dintre navele spaţiale Apollo şi Artemis sunt vaste. Pentru început, computerele de zbor ale lui Orion sunt de 20.000 de ori mai rapide şi posedă de 128.000 de ori mai multă capacitate decât unica maşină care a ghidat Apollo. Capsula Orion oferă echipajului - crescut de la trei la patru oameni - mai mult loc şi oportunităţi pentru exerciţii fizice şi divertisment.

Un scop nou

Obiectivele celor două programe sunt, de asemenea, semnificativ diferite. Apollo a îndeplinit deja misiunile unice de „steaguri şi urme”, a spus Hale. Acum, NASA doreşte să creeze infrastructura care le va permite astronauţilor să trăiască şi să lucreze într-o bază lunară - ducând în cele din urmă o prezenţă umană durabilă şi permanentă pe Lună. „Aceasta înseamnă că modulele de aselenizare care sunt dezvoltate sunt proiectate să rămână mai mult de o zi. Sunt menite să facă parte dintr-o arhitectură sau un sistem mai mare care va avea în cele din urmă habitate pe Lună”, a spus Johnson, adăugând că, deşi Artemis II aminteşte de Apollo 8, programele vor diverge dramatic. Ascensiunea industriei spaţiale comerciale a contribuit la alimentarea acestui impuls decisiv către revizuirea planurilor lunare, crede Brian Odom, istoricul şef al NASA. „NASA este acum client al unei industrii private, unde avem SpaceX, Boeing, Blue Origin. Acesta este un factor favorabil care ne-a ajutat”, a spus Odom. SpaceX se numără printre cei mai mari dintre aceşti parteneri, iar CEO-ul său, Elon Musk, a anunţat recent o schimbare dramatică în strategia companiei, de la prioritizarea trimiterii de oameni pe Marte la construirea mai întâi a „unui oraş care se dezvoltă singur pe Lună”. Cu toate acestea, a adăugat Odom, revenirea pe Lună a depins întotdeauna de potrivirea unor piese. „Spaţiul este un mediu foarte dificil şi necesită ca multe lucruri diferite să se potrivească în acelaşi timp. Angajamentele comerciale, angajamentele internaţionale şi acum guvernul - toate trei lucrând împreună, asta ne-a permis cu adevărat să ajungem în acest punct”, a spus el. „A fost un drum lung, dar întoarcerea a fost întotdeauna o strategie şi a apărut în câteva momente diferite. Acum avem infrastructura la locul ei, avem parteneri - şi a devenit posibil.” Un aspect crucial este că prezenţa umană prelungită pe solul lunar va beneficia, de asemenea, de experienţa acumulată prin programele care au urmat erei Apollo, cum ar fi Staţia Spaţială Internaţională, unde oamenii au avut o prezenţă permanentă de peste 25 de ani. „Întoarcerea pe Lună va necesita şederi pe termen lung pe suprafaţa lunară şi, prin urmare, înţelegerea efectelor locuirii în spaţiu asupra corpului uman”, a declarat James W. Head, profesor de cercetare în ştiinţe ale Pământului, mediului şi planetare la Universitatea Brown, care a lucrat la programul Apollo. „Şi misiunile robotice efectuate între timp, cum ar fi Lunar Reconnaissance Orbiter al NASA, au furnizat informaţii despre unde să mergem şi să găsim resursele necesare pentru a susţine prezenţa umană, indicând posibilitatea ca resursele de apă să fie blocate la polii lunari.” Şi dacă liderii mondiali au nevoie de o motivaţie suplimentară, a adăugat Head, ar trebui să ia în considerare cuvintele comandantului Apollo 16, John Young, care a fost întrebat înainte de a se pensiona în 2004 care a fost rostul cheltuirii banilor pentru a merge pe Lună. „Istoria geologică a Pământului este destul de clară: ea ne spune, destul de brutal, că speciile care se dezvoltă pe o singură planetă nu rezistă în timp”, a spus Young.

„Întoarcerea pe Lună va necesita şederi pe termen lung pe suprafaţa lunară şi, prin urmare, înţelegerea efectelor locuirii în spaţiu asupra corpului uman”, a declarat James W. Head, profesor de cercetare în ştiinţe ale Pământului, mediului şi planetare la Universitatea Brown, care a lucrat la programul Apollo.

Presiune geopolitică

Programul Apollo a trebuit să se confrunte cu termenul limită impus de preşedintele John F. Kennedy, care în 1961 şi-a prezentat Congresului obiectivul de a trimite un om pe Lună înainte de sfârşitul acelui deceniu. El voia ca SUA să învingă Uniunea Sovietică, care pusese deja un satelit şi un om pe orbită.

„Un element esenţial pentru înţelegerea începuturilor cursei spaţiale şi a motivului pentru care Statele Unite au trimis oameni pe Lună a fost contextul Războiului Rece şi competiţia pentru inimile şi minţile lumii”, a explicat Muir-Harmony. „Statele Unite erau destul de îngrijorate de influenţa sovietică, în special în ţările tinere. Explorarea spaţială era văzută ca un instrument de influenţă cu adevărat puternic la nivel internaţional.” Astăzi, Statele Unite consideră China drept rivalul lor principal, iar guvernul a căutat aliaţi care să-i împărtăşească viziunea asupra viitorului explorării lunare printr-un set de acorduri internaţionale numite Acordurile Artemis, la care au aderat acum peste 60 de naţiuni. Acordurile neangajante conturează o abordare unică, paşnică şi sustenabilă a explorării spaţiale civile. Acestea se bazează pe Tratatul privind Spaţiul Cosmic existent din 1967, care prevede că nicio naţiune nu poate revendica teritoriu în spaţiu ca fiind al său sau să îl folosească pentru a instala arme de distrugere în masă. Cu toate acestea, Acordurile Artemis nu au fost negociate multilateral în acelaşi mod ca Tratatul privind Spaţiul Cosmic, iar unii analişti susţin că acestea încalcă unele dintre principiile sale, de exemplu permiţând mineritul comercial pe Lună. Revenirea pe Lună pentru o prezenţă pe termen lung şi construirea unei infrastructuri în mediul lunar nu ar fi sustenabile pentru o singură ţară, a spus Odom. „Cred că asta face ca Acordurile Artemis să fie atât de bune - creează un cadru pentru oportunităţi, dar subliniază şi ideea că acest lucru este pentru umanitate, nu doar pentru o naţiune.” Cu toate acestea, chiar dacă nicio altă ţară nu s-a apropiat vreodată de trimiterea unei misiuni cu echipaj uman pe Lună, China are, de asemenea, planuri concrete de a face acest lucru până în 2030 - şi nu este semnatară a Acordurilor Artemis. „Poate exista percepţia că SUA sunt într-o cursă cu China pe Lună”, a spus Odom. „Poate că va exista o a doua cursă spaţială, dar cred că aceasta va fi întotdeauna echilibrată cu înţelegerea riscului, lucru care devenise problematic în primii ani ai misiunii Apollo, când ideea că trebuie să o faci înainte de sfârşitul deceniului a devenit un factor principal, costul fiind vieţii a trei membri ai echipajului”, a adăugat el, referindu-se la accidentul Apollo 1 din 1967, când în timpul unei repetiţii de lansare la sol au murit toţi cei trei membri ai echipajului în urma unui incendiu izbucnit în cabină. De la Apollo încoace, a remarcat Odom, dezastrele Challenger şi Columbia au cimentat, de asemenea, o abordare mai solidă a riscului: „Am învăţat atât de multe lecţii pe calea cea mai grea, iar acum aceste lecţii sunt aplicate.”   

Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru