Pentru generaţia Z, propria locuinţă oare un vis care devine mai întâi datorie şi apoi realitate. 58% din tineri cred că îşi vor permite propriul apartament doar cu rate pe 30 de ani. 18% sunt de părere că abia începând cu vârsta de 30 de ani se pot gândi la achiziţionarea unei locuinţe, iar 16% nu cred că nu îşi vor permite niciodată. Avem, desigur şi optimiştii - 8% dintre respondenţi sunt de părere că la 25 de ani îşi pot cumpăra o locuinţă. Acestea sunt datele pe care le-a strâns cel mai recent sondaj desfăşurat pe conturile de social media ale Ziarului Financiar: Când crede generaţia că îşi va permite propriul său apartament?

Aşadar, sunt tinerii generaţia creditului pe 30 de ani? Să simulăm un exemplu pentru a ne ancora în realitate. Maria are 27 de ani, lucrează într-o corporaţie, în Bucureşti şi câştigă 4.500 de lei net. Chiria pentru un apartament cu două camere într-o zonă decentă este de 2.500 de lei. Îi mai rămân 2.000 de lei pentru mâncare, transport, facturi, hobby-uri, vacanţe. Economiile pentru un avans la un credit sunt inexistente. La 25 de ani îşi imagina că va avea deja propriul apartament; la 27 de ani descoperă că abia supravieţuieşte de la o lună la alta. Părinţii ei, în anii ’90, şi-au cumpărat apartamentul cu salariile a, probabil, 5-7 ani de muncă.

Pentru ea, raportul a devenit de 30 de ani de rate. Deci cum să îţi faci planuri de viitor, când tot ce câştigi se duce pe chirie şi facturi? Cum să visezi la independenţă, când la 30 de ani încă stai cu părinţii, nu din comoditate, ci din imposibilitate?

Problema începe cu preţurile locuinţelor, care au crescut mult mai repede decât salariile. Un tânăr la primul job, chiar dacă are un venit peste medie, descoperă că preţul unui apartament decent în oraşele mari echivalează cu zeci de ani de muncă. Aici apare prima discrepanţă: părinţii generaţiei Z au cumpărat locuinţe într-un context mai accesibil, uneori cu eforturi mari, dar realizabile, în timp ce pentru copiii lor acelaşi drum pare aproape imposibil. Diferenţa nu este doar economică, ci şi psihologică, pentru că tinerii îşi dau seama că trăiesc într-un sistem care le cere să muncească o viaţă întreagă pentru ceva ce ar trebui să fie un prag firesc al maturităţii – dar care pare total neaccesibil. O parte semnificativă, de 16%, adică 1 din 6 respondenţi chiar cred că nu îşi vor permite niciodata să cumpere propriul apartament.

A doua problemă majoră este chiria. Mulţi ar fi dispuşi să renunţe la ideea de a cumpăra un apartament, măcar pe termen scurt, dar şi chiria a devenit pentru mulţi un lux. În marile oraşe, chiriile consumă o parte uriaşă din salariu, mai ales dacă tinerii nu împart locuinţa cu alţi colegi, prieteni sau parteneri de viaţă. Astfel, generaţia Z se vede prinsă între două opţiuni nefericite: să rămână acasă cu părinţii pentru a economisi, dar cu sentimentul că nu se pot desprinde cu adevărat, sau să închirieze o locuinţă cu preţul sacrificării unei mari părţi din veniturile lunare. În ambele cazuri, sentimentul de independenţă, atât de dorit la această vârstă, se amână sau se transformă într-o frustrare zilnică.

Faptul că 58% dintre respondenţi au spus că îşi pot permite o locuinţă doar prin credit pe 30 de ani este un semn clar că pentru mulţi tineri „acasă” echivalează cu o datorie pe viaţă. Un credit pe trei decenii înseamnă că întreaga maturitate este legată de o bancă şi de obligaţia lunară de a plăti o rată. Această decizie reduce flexibilitatea profesională.

Şi mai dureroasă este cifra celor 16% care spun că nu îşi vor permite niciodată un apartament. Aici nu mai vorbim despre preţuri mari sau salarii mici, ci despre renunţarea la orice speranţă. O generaţie care îşi pierde încrederea că va putea să aibă o locuinţă proprie este o generaţie care se simte deconectată de la promisiunile societăţii. Dacă pentru părinţi şi bunici „acasă” era un obiectiv inevitabil, pentru tineri devine un lux rezervat celor norocoşi sau privilegiaţi.

Dacă acest pas devine imposibil pentru o mare parte din tineri, atunci întreaga lor evoluţie personală şi profesională este afectată. Cum să îţi întemeiezi o familie, să faci planuri pe termen lung sau să îţi construieşti o carieră stabilă atunci când nu ai nici măcar certitudinea unui spaţiu propriu? Poate fi şi acesta un argument al celor care spun de pe acum că nu îşi doresc să întemeieze o familie.

Când aproape trei sferturi dintre tineri cred că apartamentul nu este posibil fără sacrificii extreme sau chiar deloc, atunci avem de-a face cu o problemă structurală a societăţii. Nu este vorba doar despre piaţa imobiliară, ci despre cum distribuim şansele de a trăi decent şi de a construi un viitor stabil.

Şi aceste cifre nu sunt doar percepţii subiective, ci realităţi sociale. Sociologul Gelu Duminică subliniază că „tinerii reprezintă cea mai săracă categorie de populaţie din România şi, ca la 30 de ani, eşti la început de carieră, iar salariul este destul de mic şi atunci banii pe care îi câştigă nici nu le ajung să supravieţuiască şi au nevoie de resurse din partea părinţilor”. Declaraţia surprinde exact motivul pentru care generaţia Z se află prinsă între dependenţa de familie şi imposibilitatea de a se desprinde financiar.