Pentru mulţi dintre părinţii noştri, ideea de reuşită în viaţă s-a tradus, aproape mereu, prin „să ai casa ta”. O locuinţă – de preferat cumpărată, nu închiriată – a fost simbolul stabilităţii, al maturizării. Pentru noi, cei din generaţia Z, lucrurile nu mai sunt atât de clare.

Da, ne dorim şi noi un spaţiu al nostru. Dar când ne uităm la preţurile de azi, la ratele bancare, la dobânzi, la salarii şi la cum arată viitorul economic, nu putem să nu ne întrebăm: de ce a devenit un apartament decent un lux? De ce trebuie să ne îndatorăm 30 de ani pentru 2 camere la periferia oraşului?

Trăim într-o cultură în care „a fi chiriaş” este încă perceput ca un eşec. Ai 27 de ani şi stai în chirie? Automat apar întrebările: De ce nu cumperi ceva? Cât mai arunci pe chirie? Nu mai bine îşi faci un credit la bancă şi plăteşti o casă a ta?

Dar adevărul e că nu e chiar „mai bine”.

În România anului 2025, preţul mediu al unui apartament cu 2 camere într-un oraş mare (Cluj, Bucureşti, Braşov, Timişoara) a trecut de 100.000 de euro. Asta înseamnă că, dacă ai un salariu mediu net de 4.500 de lei, o bancă îţi va oferi un credit pe 30 de ani, cu o rată lunară între 2.200 şi 2.800 lei, în funcţie de dobândă şi avans.

Cu alte cuvinte, peste jumătate din venitul tău se duce pe un spaţiu de locuit. Asta dacă eşti singur, tânăr şi norocos să nu ai alte datorii. Dacă eşti cu partener(ă), trebuie să speri că veţi avea stabilitate pe termen lung – şi financiară, şi personală.

Problema nu e că vrem „lux”. Problema e că realitatea financiară a tinerilor e complet ruptă de preţurile pieţei imobiliare. România are unele dintre cele mai mici salarii medii din UE, dar în marile oraşe, costul pe metru pătrat a ajuns să rivalizeze cu cel din capitale europene. În Cluj, metrul pătrat a trecut de 2.800 euro – adică mai mult decât în unele cartiere din Berlin sau Lisabona. Doar că acolo, un tânăr poate avea un venit de 3.000 de euro/lună. Aici, 1.000 de euro e considerat deja un salariu „foarte bun”.

Mulţi spun că noi, tinerii, nu mai vrem responsabilităţi. Că ne e frică să ne „aşezăm” la casa noastră. Realitatea e alta: nu vrem să ne blocăm. Nici pe noi şi nici banii noştri.

Într-o lume în care mobilitatea e tot mai importantă – profesional, geografic, emoţional – ideea de a te lega de o rată fixă pe 30 de ani, într-un oraş care poate să nu-ţi mai placă peste 5, nu mai pare o decizie bună.

În vestul Europei, închirierea nu mai e o ruşine, ci o alegere. Asta şi pentru că piaţa e reglementată, chiriile sunt controlate, contractele sunt sigure, iar statul oferă sprijin real. În România, închirierea pare încă un haos: fără protecţie, cu chirii mari pentru spaţii mici şi, uneori, fără facturi pe numele tău.

Cine a fost atent în ultimii ani la evoluţia dobânzilor, ştie că un credit de 60.000 de euro poate ajunge, în 2025, să coste chiar şi peste 100.000 de euro returnaţi înapoi băncii, după 30 de ani. Şi toate astea într-un context instabil: inflaţie, crize energetice, recesiuni globale, incertitudini politice. Pentru generaţia noastră, nu mai e vorba doar despre „plăteşti mai mult, dar e al tău”. Ci despre: merită să renunţ la libertatea mea financiară pentru un apartament de 55 mp într-un cartier fără metrou, fără parc şi fără nicio garanţie a valorii peste ani?

Părinţii noştri aveau o şansă pe care noi nu o mai avem. Cei care au cumpărat locuinţe în anii 2000–2010, chiar şi cu rate, au beneficiat de preţuri mult mai accesibile, creşteri rapide ale valorii imobiliare, un ritm de viaţă în care planurile pe 20–30 de ani păreau rezonabile. Noi, în schimb, am crescut cu instabilitate economică, crize succesive şi ideea că orice plan poate fi dat peste cap de o pandemie, un război sau o altă criză.