La prima vedere, placa de marmură gravată în latină – inclusiv cu expresia „spiritele morţilor” – putea părea o reproducere realizată în serie, menită să ofere grădinii un aer mai solemn, relatează ScienceAlert.

Însă pentru antropoloaga Daniella Santoro, care locuieşte împreună cu soţul ei, Aaron Lopez, într-o casă istorică din cartierul Carrollton din New Orleans, obiectul, găsit pe jumătate îngropat în vegetaţie, a ridicat semne de întrebare.

Pentru o clipă, s-a temut că ar fi putut descoperi un vechi mormânt.

„Faptul că era în latină ne-a pus pe gânduri, nu-i aşa?”, a declarat Santoro pentru Associated Press. „Când vezi aşa ceva, îţi spui: «Bine, asta nu e un lucru obişnuit.»”

În loc să ignore instinctul, Santoro a contactat specialişti. Printre cei care au examinat inscripţia s-au numărat arheoloaga Susann Lusnia, de la Universitatea Tulane, şi antropologul D. Ryan Gray, de la University of New Orleans, care au împărtăşit descoperirea şi altor colegi.

Cercetătorii şi-au dat seama rapid ce găsise cuplul.

Textul latin începe cu formula Dis Manibus – „către spiritele morţilor” – o dedicaţie frecvent întâlnită pe plăcile funerare romane.

În practica funerară romană, Dis Manibus era o formulă standard adresată spiritelor celor decedaţi, adesea gravată în partea superioară a pietrelor tombale.

Mii de astfel de inscripţii s-au păstrat în fostul Imperiu Roman.

Traducerea completă a arătat că piatra comemora un soldat roman, un trac pe nume Sextus Congenius Verus. Comandată de moştenitorii săi, Atilius Carus şi Vettius Longinus, piatra funerară consemnează că acesta a murit la 42 de ani, după 22 de ani de serviciu militar – cu aproximativ 1.900 de ani înainte ca Santoro şi Lopez să-i descopere monumentul funerar într-o grădină năpădită de buruieni, la jumătate de lume distanţă.

Interesant este că nu era prima menţiune a pietrei. La începutul secolului XX, fusese inventariată ca parte a colecţiei Muzeului Naţional Arheologic din Civitavecchia, Italia, un oraş-port unde monumentul funerar se aflase cândva într-un mic cimitir.

Muzeul a fost grav avariat în timpul bombardamentelor aliate din 1943 şi 1944, iar numeroase artefacte au fost pierdute sau dispersate. În toată Europa, bombardamentele şi jafurile din timpul războiului au dus la dispariţia a nenumărate obiecte de patrimoniu, multe dintre ele fiind încă date dispărute după zeci de ani.

Monumentul funerar s-a numărat printre piesele ulterior declarate dispărute. Dimensiunile exacte, consemnate de muzeu, corespundeau cu cele ale plăcii descoperite în grădina lui Santoro şi Lopez.

Cum a ajuns piatra din Italia aflată în război până în suburbana Louisiana rămâne o poveste la fel de fascinantă.

Potrivit lui Erin Scott O’Brien, fostul proprietar al casei din Carrollton, placa fusese expusă într-o vitrină alături de alte obiecte de familie, în casa din Gentilly a bunicului ei, Charles Paddock Jr., un soldat staţionat în Italia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Paddock Jr. şi soţia sa au murit în anii 1980; când O’Brien s-a mutat în casă, la începutul anilor 2000, mama ei i-a dăruit piatra.

„Am plantat un copac şi am spus: acesta este începutul noii noastre case. Hai să o punem afară, în grădină”, a declarat O’Brien pentru Preservation in Print. „Am crezut pur şi simplu că e o piesă de artă. Nu aveam nicio idee că este o relicvă veche de 2.000 de ani”.

Au trecut mai bine de 80 de ani de când muzeul care adăpostea odinioară relicva a fost devastat de război, iar principalii actori ai acestei poveşti nu mai sunt în viaţă. Probabil că nu vom afla niciodată cum a ajuns, de fapt, Paddock în posesia pietrei, însă poate că ceea ce contează cu adevărat este faptul că ea se întoarce, în sfârşit, acasă – în ţinutul imperiului pe care Sextus Congenius Verus l-a slujit cu credinţă.

Echipa FBI pentru infracţiuni de artă coordonează repatrierea obiectului către Muzeul Naţional Arheologic din Civitavecchia.