Berlinul îşi exprimă îndoiala cu privire la capacitatea Uniunii Europene de a rezista ascensiunii partidelor naţionaliste şi presiunilor venite din partea administraţiei Trump. Acest scepticism fără precedent în Germania a stârnit temeri legate de o slăbire durabilă sau chiar de marginalizarea treptată a Europei aşa cum există ea astăzi, scrie Le Monde. 

La cincisprezece ani de la criza zonei euro, începe Germania să se îndoiască de Europa? Creşterea partidelor naţionaliste pe întreg continentul, patru ani de război în Ucraina fără perspective reale de armistiţiu şi dificultăţile celor 27 de state membre de a răspunde atacurilor repetate ale lui Donald Trump au alimentat, în Germania, un sentiment de neîncredere faţă de capacitatea Uniunii Europene (UE) de a fi mai mult decât un simplu spaţiu economic.

„Există un scepticism tot mai mare faţă de proiectul european”, a declarat Franziska Brantner, copreşedintă a Verzilor germani, adăugând: „Când îl apăr, oamenii îmi spun: «Cu cine vrei să construieşti Europa? Giorgia Meloni este eurosceptică; Ungaria, Cehia şi Slovacia la fel. Emmanuel Macron şi-a pierdut puterea, iar Franţa ar putea vira spre extrema dreaptă în 2027.» Oamenii renunţă să mai creadă în progres, mai ales în domeniul apărării şi securităţii, din cauza posibilităţii ca Marine Le Pen să ajungă la Palatul Élysée în 2027.

Dacă îl lăsăm pe Trump să ne divizeze în continuare, sfârşitul UE devine posibil.”

„Sfârşitul UE nu mai este un subiect tabu”, a scris şi eseista Sabine Rennefanz în cea mai recentă rubrică a sa din Der Spiegel, publicată pe 8 ianuarie, descriind o Uniune Europeană epuizată şi profund divizată pe teme-cheie precum noul imperialism al SUA şi al Rusiei. „Când îţi aminteşti începuturile Uniunii Europene, prezentul este dezamăgitor”, a scris ea. UE „nu se prăbuşeşte şi nu este incapabilă să acţioneze, dar a fost slăbită din interior”. Sfârşitul său, mult timp de neimaginat, este acum „mai degrabă o idee neplăcută, despre care nimeni nu vrea să vorbească”. Autoarea spune că nu ar fi surprinsă „dacă, peste 10 ani, această UE nu va mai exista. Nu din cauza unui mare cutremur, ci printr-o pierdere treptată de relevanţă. Tratatatele ar rămâne, la fel şi clădirile. Doar ideea politică care le susţine ar fi dispărut.”

Cancelarul Friedrich Merz, considerat la preluarea mandatului în mai 2025 un simbol al speranţei pentru reînnoirea Europei, pare acum mai prudent, apelând uneori la o abordare centrată exclusiv pe Germania. „Dacă nu vreţi Europa, atunci măcar faceţi din Germania partenerul vostru”, i-a sugerat el lui Trump pe 9 decembrie 2025, imediat după publicarea noii strategii de securitate a SUA.

Preşedintele Uniunii Creştin-Democrate (CDU), al cărui cerc apropiat promisese cu doar câteva luni înainte un discurs major despre viitorul Europei, inspirat de discursul de la Sorbona al lui Emmanuel Macron din septembrie 2017, nu a prezentat până acum nicio viziune sau reflecţie conceptuală. Entuziasmul iniţial s-a stins după ce Franţa s-a opus acordului de liber schimb dintre UE şi ţările Mercosur şi şi-a exprimat rezervele privind folosirea activelor ruseşti îngheţate pentru sprijinirea Ucrainei. Eşecul preşedintelui francez de a avansa proiectul franco-german al avionului de luptă (Future Combat Air System – SCAF) a dezamăgit, de asemenea, Berlinul.

„Nimeni nu pare să mai fie cu adevărat interesat de UE”, avertiza cotidianul de centru-stânga Süddeutsche Zeitung într-o analiză publicată pe 11 ianuarie, argumentând că doar Uniunea Europeană poate „apăra modul de viaţă european bazat pe libertate”. Ziarul a mers până la a prezice „prăbuşirea Europei chiar de anul viitor [2027]”, pe fondul succesului electoral al partidelor populiste şi eurosceptice din Franţa şi Polonia. Ar trebui UE să fie mai integrată politic? Să aibă un lider ales direct? Să devină o federaţie de state-naţiune? Să aibă o armată comună? Nimeni nu mai abordează aceste întrebări. „Preşedintele american este cel care dă tonul dezbaterilor din Europa”, a deplâns corespondentul ziarului la Bruxelles, avertizând că UE ar putea „pierde prin indiferenţă”.

În realitate, niciunul dintre marile partide tradiţional pro-europene nu lucrează în prezent la viitorul UE. „Condiţiile pentru un nou început nu sunt ideale”, a rezumat un parlamentar social-democrat, recunoscând că „nici măcar partidele pro-europene nu investesc prea mult, pentru că este puţin probabil să obţină rezultate pe termen scurt”.

CDU, în ciuda rădăcinilor sale profund pro-europene, evită orice dezbatere pe această temă, a remarcat istoricul Andreas Rödder, apropiat de partid. El spune că aude „două tipuri de critici”: pierderea influenţei UE în discuţiile internaţionale de securitate şi reglementările excesive de la Bruxelles, care afectează economia germană. „CDU nu îşi poate permite să evite reflecţia asupra acestor subiecte”, a avertizat el, „altfel va exploda la un moment dat. Uitaţi-vă cât de repede Partidul Republican din SUA, care se considera profund liberal, a devenit protecţionist.”

Mulţi analişti germani pledează pentru un nucleu de state dispuse să coopereze în domeniul securităţii — invocând, de exemplu, o revenire la defuncta Uniune Vest-Europeană, creată de şapte state după Al Doilea Război Mondial, în eventualitatea retragerii SUA din NATO. Wolfgang Ischinger, preşedintele Conferinţei de Securitate de la München, a susţinut şi el ideea unui „nucleu de ţări europene similare, dispuse să avanseze renunţând la regula unanimităţii”, afirmând că este convins că „mulţi membri ai actualului guvern german şi majoritatea parlamentară ar sprijini o astfel de iniţiativă”. „UE are un potenţial enorm, dar, în forma sa actuală, nu poate gestiona apărarea”, a spus fostul diplomat, indicând cel puţin absenţa Regatului Unit.

„Avem nevoie să recreăm o comunitate europeană de apărare, ca în 1952”, a insistat Brantner. „Dar nu cu 27 de state, este evident. Europa a avansat întotdeauna în formate mai restrânse, precum crearea monedei euro sau a spaţiului Schengen.”

Merz împărtăşeşte această viziune încă de la preluarea mandatului. În materie de securitate şi apărare, el favorizează formatul „E3” — construit în jurul Regatului Unit, Franţei şi Germaniei, uneori extins pentru a include Italia şi Polonia. Această configuraţie este considerată mai eficientă decât o coaliţie de 27 de state, chiar dacă riscă să submineze coeziunea Uniunii Europene.