Din 5 aprilie am “o scrisoare” care s-a pierdut prin birourile de la Ministerul Educaţiei.

Subiectul? Cum răspunde doamna ministru Ligia Deca la opinia formulată de Consiliul Naţional al Discriminării care spune că ora de 40 de minute şi pauza de 5 minute constituie discriminare. Cum răspunde şi ce măsuri ia? O “scrisoare” şi alte trei remindere, apelul la legea liberului acces la informaţiile de interes public (544/2001), termenul legal de 30 de zile. Nimic.

În Ministerul Educaţiei sunt în organigramă 580 de posturi, inclusiv o direcţie generală pentru implementarea proiecului România educată. Nimeni, nimic.

România este ţara lui nimeni nu ştie, nimeni nu are. Nu căutaţi răspunsuri la noi.

Unul dintre cele mai grele lucruri astăzi şi pentru noi ca jurnalişti şi pentru noi ca cetăţeni este să aflăm cine cu ce se ocupă.

Ai o problemă în zona de educaţie? Păi stai să vezi: la şcoală e simplu, ai profesori, diriginţi, director, te ajută. Dar clădirea şcolii nu e a lor. E a primăriei. Dotarea şcolii cu mobilă şi tehnologie? Tot la Primărie. Înscrierea la şcoală? Nu porneşte de la şcoală. Inspectoratul Şcolar trimite lista cu “arondarea”. Bursa? Păi bursa vine prin lege de la Ministerul Educaţiei, care întâi dă legea şi apoi îşi dă seama că nu e bună. Programul “şcoală după şcoală”? Tot la minister.

ZF  a scris aici cum în Bucureşti în jurul educaţiei unui singur elev gravitează nouă instituţii.

Din 13 mai am o altă “scrisoare” care s-a pierdut şi ea prin birourile celor şase primării din Bucureşti. Subiectul: câte avize de blocuri au dat primarii în cei patru ani de mandat şi câte avize pentru construcţia de şcoli au semnat în acelaşi interval. Două întrebări simple. Andrisantul nu răspunde. Acelaşi nimic.

ZF a scris recent cum în sistemul suedez există o estimare privind necesarul de locuinţe noi: 640.000 de locuinţe, dar care vin la pachet cu şcoli şi grădiniţe. Altfel nu vin.

În Bucureşti sunt peste 50.000 de locuinţe noi livrate în cinci ani (2018-2022) şi alte mii de locuinţe avizate de primarii în funcţie. Câte şcoli noi? Niciuna.

Spre deosebire de cetăţeanul turmentat care a găsit scrisoarea de dragoste pierdută din piesa lui Caragiale, eu nu pot spune nici că andrisantul “nu se află”, nici că “e mort”.

Îl văd zilnic în social media, postează, numără pe aceste reţele sociale panseluţe, metri de spaţiu verde, salarii pentru profesori, construieşte noi şi noi planuri de dezvoltare. Toate desigur în folosul meu, al cetăţeanului.

Comunicarea oficială s-a mutat pe reţele sociale. Primarii se filmează singuri, îşi ridică statui. Arată tot ceea ce au realizat, îl atacă pe cel care nu este de acord cu ei, oricum nu are cum să răspundă pentru că nu este de faţă. “Nu îl invităm în filmul nostru. Regia ne aparţine”.

De ce să răspundem întrebărilor jurnaliştilor? Pe cine interesează că am avizat construirea a 5.000 - 10.000 de locuinţe şi nicio şcoală gimnazială nouă? În următorii patru ani fac sigur şi şcoală şi spital şi chiar o autostradă suspendată.

Ligia Deca, ministrul educaţiei în România, a organizat prima conferinţă de presă la zece luni după preluarea mandatului în Guvernul Ciolacu. Până atunci a transmis mesajele sale în conferinţe online în care jurnaliştii erau invitaţi să asculte, nu să întrebe.

Preşedintele României foloseşte acelaşi model. Nu răspunde, nu intră în dialog. 

Dezbaterea nu mai există, pare că nu mai este de folos nimănui.

Întrebările nu-şi au rostul. Ele invită la dezbatere, dar acest lucru nu este de folos.

Lipsa de reacţie a autorităţilor statului, centrale şi locale, la întrebările care vizează atribuţiile lor este astăzi la cel mai înalt nivel.

Şi nimeni nu răspunde.

Avem în România o lege din 2001. Se numeşte legea liberului acces la informaţiile de interes public şi prevede: “accesul liber şi neîngrădit al oricărei persoane din România la informaţiile de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice. Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei”.

Construcţia de şcoli, de locuinţe, accesul elevilor la educaţie în mod nediscriminatoriu sunt informaţii de interes public? În România pare că nu sunt.

În conferinţele organizate de Ziarul Financiar, miniştri, secretari de stat, directori din ministere vin, transmit mesajele şi pleacă. Nimeni nu rămâne să asculte, să noteze, să profite de informaţia care vine spre el direct de la sursă.

Candidaţii la Primăria Generală a Capitalei nu intră în dezbatere unii cu alţii.

La primăriile de sector, în 6 unde locuiesc, este o situaţie şi mai ciudată. Trei dintre candidaţi, toţi trei cu “istoric” în primărie se laudă cu aceleaşi realizări: şcoli reabilitate, parcuri, grădini urbane, trotuare noi, locuri de parcare. Temele de campanie, realizările sunt aceleaşi, doar pliantele diferă. A cui o fi realizarea “mai mare”?

Aş întreba desigur şi asta, dar pe cine?

Ieri, la o conferinţă despre reindustrializarea României, organizată de Ziarul Financiar am regăsit la majoritatea vorbitorilor aceiaşi temă, a dialogului, a întrebărilor care caută un răspuns, a unei dezbateri aşezate între business şi autorităţi din care generaţia care vine poate ieşi câştigătoare.

Dar când dialogul nu există, când adresezi întrebări către autorităţi fie că eşti cetăţean, jurnalist, antreprenor sau  manager de fabrică şi nu primeşti niciun răspuns, ceva e şubred tare.

“Andrisantul” nu e mort, dar nici “nu se află”. Joacă şi el un rol precum personajele din piesa lui Caragiale, iar regia o face singur. De ceilalţi nu îi pasă.