♦ Consumatorii locali cheltuiesc anual 4-5 mld. euro pe an pe haine şi încălţăminte, însă din totalul sumei brandurile autohtone mănâncă prea puţin ♦ De regulă, mărcile de fashion autohtone care au reuşit să dezvolte reţele de magazine sunt cele care au şi producţie, deci au un model de business integrat ♦ Sense, Mizar şi Made by Society (fostul Vagabond) sunt exemple în acest sens ♦ Spre comparaţie, numele mari internaţionale H&M sau Zara nu au fabrici proprii, doar retail.

România este una dintre cele mai atrăgătoare pieţe din regi­unea Europei Centrale şi de Est pentru retailerii de modă, iar asta pentru că local oamenii sunt interesaţi de felul în care arată şi sunt pasionaţi de trenduri. Doar în ultimii doi-trei ani, peste 20 de noi branduri de fashion au venit pe plaiuri mioritice.

„Există spaţiu semnificativ pentru in­trarea de noi branduri, în special în pieţele unde infrastructura e deja solidă, compor­tamentele de consum sunt urbanizate, iar deschiderea către mărci internaţionale e mare - România fiind, din aceste puncte de vedere, una dintre cele mai atractive destinaţii din regiune“, explica recent executivul Marius Barbu, group asset director în cadrul NEPI Rockcastle, unul dintre cei mai importanţi dezvoltatori imobiliari din România şi din regiune.

Piaţa locală s-a conturat aşadar ca o piaţă de consum de modă, iar asta mai ales în ultimii 10-15 ani, când şi puterea de cumpărare a crescut, odată cu salariul mediu. Anterior, multă vreme, a fost unul dintre cei mai importanţi producători, România fiind supranumită croitorul şi pantofarul Europei.

Şi-a pierdut statutul de croitor

În prezent, ea şi-a pierdut acest statut, după ce mii de fabrici s-au închis în ultimii ani, producătorii şi retailerii de îmbrăcă­min­te migrând către state din Asia, din Nordul Africii şi din afara UE, în căutare de salarii mai mici decât cele locale. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în producţia de încălţăminte şi marochinărie.

Datele arată astfel că industria de profil (în ansamblul său) pierde constant atât ju­că­tori - fabricile se închid din lipsă de co­menzi, din cauza unor probleme financiare sau pentru că se mută în alte ţări -, cât şi angajaţi. De ce? Pentru că deşi are exper­tiză în domeniu, deşi are poziţia geografică favorabilă, a devenit prea scumpă.

„Avantajele României în această industrie sunt apropierea de pieţele de desfacere, experienţa în producţie şi seriozitatea. Însă, dezavantajul nostru este preţul. În Europa, ne luptăm cu Bulgaria, Serbia, Albania şi Turcia. Turcii tratează mult mai serios industria textilă. Acest domeniu este unul competitiv, aşa că nu poţi să oferi salarii foarte mari“, spune Sorin Chiriac, cofondator al Sense, un producător şi retailer de îmbrăcăminte cu sediul în judeţul Neamţ. Compania are două fabrici, una dintre ele specializată în producţia de materiale textile, iar cealaltă în tricoturi. Ambele lucrează atât lohn, cât şi pentru brandul propriu.

► România are o serie de creatori de modă importanţi, cunoscuţi local, unii chiar şi internaţional, însă brandurile lor sunt mici în termeni de vânzări

► Pe segmentul de încălţăminte există mai multe afaceri antreprenoriale care au model integrat de retail propriu şi producţie. E vorba de Musette, Anna Cori şi Marelbo. În zona de îmbrăcăminte există mai puţine asemenea exemple - precum Mizar şi Sense. Piaţa e însă şi mult mai concurenţială

► Polonia are grupuri gigantice de modă, precum LPP (proprietarul Sinsay şi Reserved) şi CCC, care au activitate pe zeci de pieţe din lume. Acestea sunt deja nişte conglomerate pe modelul H&M şi Inditex, mai degrabă decât nişte businessuri cu producţie şi retail proprii. În România nu există niciun exemplu de talia aceasta.

Un paradox

Mai mult, industria textilă se confruntă şi cu problema forţei de muncă, generată de faptul că tinerii nu se mai îndreaptă către acest sector. Companiile care angajează reuşesc mai degrabă să recruteze personalul fabricilor închise.

Salariile sunt, în mod paradoxal, o problemă dublă. Sunt prea mari pentru a avea un business competitiv, dar prea mici raportat la media naţională (de multe ori fiind apropiate de minimul pe economie).

Spre exemplu, în martie 2025, un lucrător din industria de îmbrăcăminte avea un salariu mediu net de 3.410 lei, în contextul în care media naţională era de 5.691 de lei.

Aşadar, România devine o piaţă de consum, nu de producţie, după modelul din alte sectoare.

În acest context, pot antreprenorii locali care au lucrat în lohn sau în sistem integrat pentru marile branduri din Occident să îşi dezvolte propriile mărci? Poate România să devină din croitor, creator de modă?

Unii zic că e singura şansă. Alţii spun că e un proces scump şi complicat.

Păreri împărţite

Sorin Chiriac spune că Sense are în prezent două direcţii de mers - lohn şi producţie sub brand propriu, şi merge cu ele în paralel, ceea ce îi permite să compenseze scăderile de pe piaţa locală cu exporturile sau invers.

Businessul a pornit la drum cu producţia în lohn, fiind înfiinţat de către Cristina şi Sorin Chiriac. După anii 2003-2004, când euro a scăzut şi nu existau perspective bune pentru export, antreprenorii s-au orientat către piaţa locală, unde au decis să meargă pe segmentul de retail.

Alţi antreprenori au altă perspectivă.

„Am încercat să ne facem propriul brand, însă nu există piaţă de desfacere. În România, foarte multe produse vin din China sau din alte ţări la un preţ foarte redus. Iar persoanele care totuşi îşi permit să cumpere produse de lux tind să meargă către branduri consacrate deja“, spunea recent Antonia Kiss, executiv în cadrul firmei craiovene Onerom Impex. De trei decenii, compania produce în sistem de lohn genţi de lux pentru mărci precum Prada, Burberry sau Ferragamo.

Contra curentului

Chiar şi aşa, sunt antreprenori care îşi încearcă norocul în continuare, realizând că valoarea adăugată doar din producţia pentru terţi e foarte mică. Iar riscul de a depinde de alţii e foarte mare.

Este cazul brandului EMA/T Concept, un brand de fashion pornit de Anca şi Vlad Ţurcanu în Focşani. Businessul are în spate şi producţie. Fabrica a fost deschisă în urmă cu 30 de ani de către părinţii Ancăi Ţurcanu şi a lucrat încă de la început în sistem lohn. Chiar şi după crearea propriului brand, lohn-ul cântăreşte aproape la fel de mult în business. Din totalul producţiei, doar 1% merge către propriul brand.

Anca Ţurcanu recunoaşte că e nevoie de mult timp şi de multă experienţă pentru a face asta.

Totuşi, deşi e o misiune grea, unii ar zice chiar foarte grea, sunt şi antreprenori care sunt hotărâţi să îşi pună la bătaie expertiza şi priceperea pentru a transforma România din simplu producător pentru alţii, în producător de modă sub brand propriu. Cele mai multe asemenea iniţiative sunt la început de drum, însă într-o perioadă în care consumatorii caută să cumpere româneşte, e posibil să fie momentul potrivit pentru a face asta.