Confruntat cu neîncrederea investitorilor în viitorul zonei euro şi al monedei unice europene din cauza luptei interne de uzură între liderii politici europeni pe tema cine trebuie să dea bani ca să salveze ţările cu probleme, Mario Draghi, de mai puţin de un an preşedintele Băncii Central Europene a luat pe cont propriu ceea ce până în acest moment se cheamă cel mai mare plan de salvare a euro. De fapt a întregii idei creionate acum 70 de ani: Uniunea Europeană este întâi de toate un plan de pace.Pe 26 iulie, la Londra, Mario Draghi, un italian familiarizat mai degrabă cu inflaţia şi devalorizarea continuă a monedei naţionale pentru a obţine competitivitate decât cu austeritatea germană şi obţinerea de competitivitate din munca riguroasă şi strategică, a rostit două propoziţii care vor rămâne scrise în istoria financiară a Europei. "Within our mandate, the ECB is ready to do whatever it takes to preserve the euro. And believe me, it will be enough". Puterea celor 23 de cuvinte şi credibilitatea lui, de şef al Băncii Central Europene au schimbat cursul întregii zone euro, care se îndrepta mai degrabă spre destrămare decât spre menţinere în forma actuală. Cele două propoziţii nu au fost aruncate, aşa ca să se afle în treabă, ca să mai spună ceva, ci a fost cel mai puternic mesaj adresat de Banca Centrală Europeană tuturor pieţelor financiare: vom pune la bătaie toate resursele necesare pentru a menţine euro. Credeţi-ne. De a doua zi a intrat în vigoare tot planul BCE de a susţine şi a acoperi cu lichiditate toate băncile şi indirect toate ţările care aveau nevoie de bani ca să nu fie îngenuncheate de marii investitori care pariau pe o destrămare şi o ieşire a Greciei, Italiei, Spaniei, Portugaliei din zona euro.

Din momentul acelei declaraţii istorice care acum îşi culege efectele, toţi liderii europeni s-au aliniat în spatele lui Draghi. Chiar şi liderii politici şi economici ai Germaniei, care la început au mârâit puţin, aşa pentru publicul lor naţional, s-au "predat" italianului, crescut mai degrabă în pragmatismul şi deciziile rapide de pe Wall Street, decât în "dolce-le far niente" social european. De menţinerea euro depinde toată creşterea economică a Europei, depind sute de milioane de slujbe, depind zeci de milioane de antreprenori şi companii mici. Cu toate că este prima care plăteşte factura pentru ţările slabe ale Europei, Germania ar pierde cel mai mult dacă ar crăpa euro, pentru că în acel moment toate ţările slabe îşi vor lua monedele înapoi şi le vor devaloriza, vor pierde între 30 şi 50% din puterea de cumpărare, ceea ce va lovi din plin exporturile germane.

După şapte luni de la declaraţia lui Draghi, rezultatul este că a scăzut considerabil presiunea pe Italia, Spania, ţările care urmau să fie atacate, pe Grecia, Irlanda, Portugalia şi nu în ultimul rând pe toate ţările din Europa. Inclusiv pe România. Dobânzile la care se împrumutau statele au scăzut la jumătate, dacă nu chiar mai mult, lichiditatea pe toate pieţele s-a îmbunătăţit, companiilor nu li s-a mai trântit uşa în nas când voiau să se împrumute, iar băncile europene au scăpat, cel puţin pentru o perioadă, de stigmatul că în orice moment vor intra pe listele negre al investitorilor. Banii nu au mai fugit din sistem şi au început să-şi găsească din nou clasamente în obligaţiuni de stat, acţiuni sau titluri corporative. Cel mai bun rezultat după şapte lui este că băncile care au luat fonduri de urgenţă de la BCE, de sute de miliarde de euro, vor să le ramburseze, fiind încrezătoare că se pot descurca singure pe piaţă.

Investitorii au început să iasă şi de pe francul elveţian, eternul refugiu în perioade de criză, ceea ce a dus la deprecierea semnificativă a lui. În caz că nu aţi remarcat, la Bucureşti, de la 4 lei pentru un franc elveţian s-a ajuns acum la 3,5 lei, ceea ce înseamnă un minus de 15% la plata lunară pentru creditul luat în franci elveţieni. A scăzut şi euro faţă de leu cu aproape 6%, nu că economia românească s-ar fi îmbunătăţit semnificativ în ultimele şapte luni, ci pentru că investitorilor din întreaga lume le-a revenit puţin încrederea şi au pus din nou lichidităţile ascunse în criză în mişcare.

Nimeni nu se hazardează să spună cu certitudine că zona euro şi moneda unică europeană au scăpat, dar ce este evident este că încrederea investitorilor, bancherilor, managerilor şi antreprenorilor în viitor este mult mai ridicată decât acum un an.

S-au scris topuri întregi de ştiri, comentarii şi analize pe marginea celor 23 de cuvinte spuse de Draghi. Dar nimeni nu a contestat faptul că el va avea forţa şi influenţa să folosească toate armele BCE-ului pentru a susţine zona euro. Nimeni nu l-a luat la mişto şi nici nu a pus la îndoială credibilitatea şi forţa funcţiei. Ceea ce a spus a şi făcut.

Unde vreau să ajung, prin acest exemplu. Săptămâna trecută, preşedintele Băsescu, între alegerea procurorului general şi a şefului DNA plus posibilitatea de a-şi da demisia "dacă...", a găsit o fereastră de câteva minute să facă mişto de propriul premier pe tema negocierilor cu FMI. Ponta este premierul nostru, ca şi al lui , pentru care a semnat şi i-a acordat încrederea sa. Preşedintele a făcut mişto de Ponta afirmând că aşteaptă să vadă cum obţine guvernul reducerile de taxe promise în campania electorală, de la FMI. Nu ştiu dacă preşedintele, având în spate un management economic dezastruos din 2009 încoace are credibilitatea de a face mişto de propriul premier. Dacă în perioada lui şi a mandatului lui Emil Boc, premierul partidului lui, s-ar fi restructurat din temelii sistemul de fiscalitate, s-ar fi restructurat întreprinderile de stat, care au dus acum la amânarea încheierii cu succes a acordului, dacă s-ar fi reformat sistemul de sănătate şi educaţie, dacă s-ar fi privatizat acum trei ani ceea ce se discută din nou acum, dacă s-ar fi reformat administraţia atât din punctul de vedere al personalului, cât şi al sistemelor informatice, dacă ar fi stat la coadă investitorii să intre în România, dacă guvernul ar fi atras nu două miliarde de euro din 20 de miliarde de euro alocate, ci zece miliarde de euro, poate nu s-ar fi tăiat salariile atât la stat, cât şi în mediul privat, poate nu s-ar fi redus consumul şi investiţiile, poate am fi avut o creştere economică de peste 5% pe an, nu " zero sau unu şi ceva la sută" cât se chinuie guvernul să obţină în prezent.

De partea cealaltă, dacă Ponta ar avea idee cum să conducă economia prin câteva proiecte mari, şi nu prin eterne promisiuni de pe vremea când era în opoziţie, dacă nu ar fi un comentator la toate ideile şi declaraţiile vânturate pe piaţă, dacă ar şti unde să pună clasa pregătitoare, la grădiniţă sau la şcoală, dacă ar arăta că ştie, alături de ministrul lui, cum să reformeze sistemul de sănătate şi să nu facă sondaje ca să afle, poate lumea, investitorii, antreprenorii, ar avea încredere că ceea ce spune se va şi face. Ironia economică este bună, vezi replica adresată ministrului economiei pe tema gazelor de şist, când ai o creştere economică în care lumea crede, iar investiţiile merg din plin. Destul s-a făcut mişto de premierul Boc, iar rezultatul a fost că nimeni nu mai credea ce spunea.

Pentru că tot acest mişto, atât politic cât şi economic, se răsfrânge în activitatea zilnică a companiilor şi a afacerilor lor cu repercusiuni asupra locurilor de muncă şi a salariilor, în modul cum este percepută România şi Guvernul în afară, ceea ce înseamnă un plus sau un minus la costul de finanţare. Cele şapte luni ale Guvernului Ponta 1 plus bugetul Guvernului Ponta 2 arată că se cârpeşte în continuare economia, iar dezvoltarea se lasă aşteptată. Până acum s-au majorat salariile bugetarilor şi pensiile, prin creşterea fiscalităţii, pe ici pe colo pe unde introducerea de noi taxe şi impozite poate fi "vândută mai uşor publicului".

Până la urmă aceste taxe tot se vor regăsi în facturile populaţiei şi companiilor. Premierul Ponta şi guvernul lui beneficiază de un început de an financiar extraordinar, pentru că a putut să se împrumute mai uşor şi mai ieftin. Asta datorită lui Draghi, şi nu lui Florin Georgescu.

Şeful BCE a rostit două propoziţii ce aveau 23 de cuvinte. Noi în fiecare zi vedem şi ascultăm atât din partea preşedintelui Băsescu, a premierului Ponta şi a miniştrilor lui mii de cuvinte în care lumea se întreabă dacă să creadă sau nu. Dar aceste mii de cuvinte sunt plătite de noi toţi, la fel ca şi factura miştoului dintre politicieni.

Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii