► Criza grecească oferă mai multe lecţii esenţiale pentru politica economică, guvernanţa zonei euro şi managementul crizelor.

► În primul rând, asumarea politică şi credibilitatea contează. Populismul, polarizarea politică şi interesele de grup pot frâna reformele şi pot submina redresarea economică. Leadership-ul politic puternic, angajamentul instituţional şi cadrele de politici transparente sporesc încrederea investitorilor, a gospodăriilor şi a partenerilor internaţionali.

► În al doilea rând, dezechilibrele fiscale şi externe trebuie corectate înainte de a deveni nesustenabile. Bazarea exclusivă pe criterii de convergenţă nominală, fără reforme structurale, poate ascunde vulnerabilităţi şi întârzia ajustările necesare. Statele membre care intră într-o uniune monetară trebuie să îşi consolideze instituţiile, guvernanţa şi competitivitatea structurală în paralel cu convergenţa fiscală. Competitivitatea costurilor cu forţa de muncă este necesară, dar nu suficientă pentru competitivitatea structurală.

► În al treilea rând, politica fiscală trebuie să fie coerentă cu politica monetară. Obiectivul Consiliului guvernatorilor BCE este stabilitatea preţurilor, definită ca o rată a inflaţiei de 2% pe termen mediu.

În anii anteriori crizei, politica fiscală internă a fost excesiv de expansionistă, generând inflaţie relativ ridicată, creşteri salariale peste productivitate şi cheltuieli ineficiente. Criteriile fiscale de la Maastricht aveau un scop clar, însă Grecia nu le-a respectat - iar costurile au fost semnificative. Din fericire, situaţia actuală este foarte diferită, guvernul realizând excedente primare importante.

► În al patrulea rând, secvenţierea şi designul reformelor structurale sunt cruciale. Reformele care reduc excesiv salariile sau se concentrează prea mult pe un singur sector pot accentua recesiunea. Este esenţial un echilibru între consolidarea fiscală, reformele structurale care stimulează creşterea şi investiţiile publice. Capacitatea legislativă şi administrativă trebuie să fie suficientă pentru implementarea eficientă a reformelor. Experienţa Greciei a arătat că ajustarea prin „devalorizare internă“ — reducerea salariilor şi a preţurilor în absenţa flexibilităţii cursului de schimb — este lentă şi costisitoare social, mai ales dacă nu este însoţită de reforme în pieţele de bunuri şi servicii şi politici care susţin investiţiile şi creşterea productivităţii.

► În al cincilea rând, sectorul bancar necesită supraveghere atentă şi intervenţii timpurii, nu doar în timpul crizei, ci chiar înainte de izbucnirea acesteia. Eşecul în gestionarea timpurie a creditelor neperformante a prelungit recesiunea şi a slăbit capacitatea băncilor de a finanţa economia reală. O soluţie sistemică pentru activele problematice, implementată cât mai devreme şi susţinută de un cadru legal şi instituţional adecvat, este esenţială.

► În al şaselea rând, arhitectura unei uniuni monetare influenţează modul de gestionare a crizelor. Lipsa mecanismelor eficiente de partajare a riscurilor, a instrumentelor de gestionare a crizelor şi a unei supravegheri coordonate în cadrul Uniunii Economice şi Monetare a amplificat dificultăţile Greciei. Intervenţia la timp a BCE, crearea Mecanismului European de Stabilitate (ESM), restructurarea datoriei publice şi condiţiile favorabile de refinanţare au fost esenţiale pentru a preveni un default dezordonat şi pentru a stabiliza sistemul.

► În mod notabil, Grecia a beneficiat în cele din urmă de refinanţări ale datoriei în condiţii foarte avantajoase, ceea ce a generat un „efect bulgăre de zăpadă“ favorabil, permiţând îmbunătăţirea raportului datorie/PIB, deoarece rata dobânzii a rămas sub rata de creştere a PIB pentru perioade îndelungate. În plus, derogarea BCE privind eligibilitatea obligaţiunilor guvernamentale greceşti ca garanţii a asigurat refinanţarea fără probleme a sistemului bancar în anii de criză — sprijin care nu a mai fost necesar după recâştigarea ratingului investment grade.

► Mai larg, criza a demonstrat că uniunile monetare necesită cadre instituţionale solide, inclusiv mecanisme credibile de gestionare a crizelor, plasă de siguranţă financiară şi supraveghere coordonată pentru a preveni amplificarea şocurilor asimetrice.

► În final, gestionarea crizelor necesită atât disciplină fiscală, cât şi sprijin pentru creşterea pe termen lung. Experienţa Greciei arată că programele de ajustare pot restabili echilibrul macroeconomic şi competitivitatea, dar cu costuri sociale ridicate. Politicile viitoare ar trebui să echilibreze obiectivele fiscale cu reforme structurale şi politici orientate spre creştere, pentru a reduce impactul social şi a accelera redresarea. Investiţiile publice ar trebui exceptate de la reducerile de cheltuieli, iar efectele asupra datoriei publice trebuie analizate împreună cu „efectul bulgăre de zăpadă“.

► În concluzie, criza Greciei evidenţiază necesitatea unor instituţii solide, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul UE, a unei guvernanţe eficiente, a unor politici fiscale prudente şi a unor reforme structurale cuprinzătoare. Combinaţia dintre slăbiciuni interne, lacune instituţionale, reforme întârziate şi şocuri externe a generat una dintre cele mai severe crize economice din istorie.

► Cu toate acestea, răspunsul prin programele de ajustare a restabilit stabilitatea macroeconomică şi financiară, sustenabilitatea fiscală şi competitivitatea. O contribuţie importantă a fost adusă de Banca Greciei, prin acţiunile sale de menţinere a stabilităţii financiare, în special prin asigurarea lichidităţii şi rolul său în recapitalizarea, restructurarea şi consolidarea sectorului bancar.

► Grecia a acţionat ca o „moaşă a istoriei“: criza grecească a determinat Europa să creeze noi instituţii şi să dobândească experienţa, atitudinea şi instrumentele necesare pentru gestionarea crizelor, care s-au dovedit utile ulterior, inclusiv în timpul pandemiei Covid-19.

Citiţi prezentarea integrală a lui Yannis Stournaras, guvernatorul băncii centrale a Greciei pe www.zf.ro