Există o constantă în toate tragediile majore care au avut loc în România ultimilor ani: ele au fost cele mai grave variante posibile ale unui pericol despre care se ştia. Dar dacă e ceva şi mai înspăimântător decât incompetenţa autorităţilor, este pasivitatea cetăţeanului obişnuit. A noastră, a tuturor.

Nu e o exagerare să spui că în România, atunci când are loc o nenorocire, ea capătă proporţii apocaliptice. Dar, de fiecare dată, după durere, după lacrimi şi proteste, urmează uitarea. Şi mai ales, urmează resemnarea. „Aşa e la noi.” „Ce să-i faci?” „Nu e treaba mea.” Aceasta e cultura tăcerii şi a nepăsării care ne omoară lent, dar sigur.

La Colectiv, nu a fost o simplă scânteie. A fost o crimă în lanţ, cu mulţi complici: lipsă de avize, lipsă de controale, lipsă de asumare. Dar şi tăcere din partea vecinilor, a celor care ştiau că acolo se petrec lucruri ilegale. Câţi ştiau şi nu au spus nimic? Câţi au trecut pe lângă şi au zis „nu e treaba mea”? Oare câte maşini de poliţie au trecut prin faţă, având în vedere că Secţia 14 e la nici 200 de metri distanţă? Şi câţi dintre noi am învăţat ceva din acel moment? Nu prea mulţi, dovadă că nimeni nu verifică azi ieşirile de urgenţă din cluburile în care ne ducem copiii sau prietenii.

La Crevedia, explozia a fost devastatoare, dar nu a fost surprinzătoare pentru localnici. Se ştia că acolo se operează cu butelii în afara cadrului legal. Se vedeau zilnic. Se simţeau mirosurile. Se ştia. Primăria ştia, poliţia ştia. Dar n-a spus nimeni nimic, sau dacă a spus, n-a insistat, n-a pus presiune. Oamenii au învăţat că dacă reclamă, devin o ţintă, pentru că autorităţile nu apără întotdeauna cetăţeanul sau sunt pur şi simplu ignoraţi. Şi aşa, în linişte, casele le-au fost făcute una cu pământul.

La Cosmopolis, într-un cartier cu 15.000 de locuitori, o femeie însărcinată şi mama unui copil de 3 ani este ucisă cu sânge rece. Criminalul avea antecedente, iar siguranţa comunităţii era lăsată în seama câtorva camere video şi a unui paznic care, cel mai probabil, nu putea interveni. S-a gândit cineva, dintre cei 15.000, să propună activ înfiinţarea unui post de poliţie? Să ceară dezvoltatorului un sistem de pază real? Poate da. Dar nu suficient de vocal, nu suficient de colectiv. Şi când nu există presiune civică, autorităţile dorm liniştite.

Problema de fond este că în România, prevenţia e o noţiune abstractă, un moft. Aşteptăm să vină cineva de sus să rezolve, să impună, să controleze. Dar o societate nu funcţionează aşa. În orice ţară civilizată, cetăţenii sunt prima linie de apărare. În Londra, în metrou, vocea calmă repetă obsesiv: “See it, say it, sort it”. Vedeţi ceva suspect? Raportaţi. Autorităţile vor interveni. Iar oamenii chiar o fac. În România, vedem, tăcem. Sau cel mult filmăm. Cultura pasivităţii a devenit normalitate.

Nu avem cursuri de prim ajutor în şcoli. Nu avem exerciţii de evacuare. Nu avem defibrilatoare funcţionale în spaţii publice. Iar când le-am avut, s-au furat. La propriu. Nu ştim cum să reacţionăm în caz de incendiu, accident, seism sau atac. Suntem complet dependenţi de autorităţi care nici ele nu sunt pregătite. Dar nici nu cerem mai mult. Nu insistăm. Nu votăm în funcţie de politici de siguranţă publică. Nu ieşim în stradă pentru prevenţie. O facem doar după ce e prea târziu.

La Bucureşti, trăim cu frica unui cutremur devastator. Dar nu verificăm blocul în care locuim. Nu cerem evaluări. Nu ştim unde e punctul de adunare în caz de dezastru. Mulţi nici nu ştiu dacă au apă în casă pentru trei zile. Ne bazăm pe noroc şi uităm că norocul nu e o strategie de siguranţă civilă. În Bucureşti sunt 350 de clădiri cu risc seismic de grad I şi în total peste 2.000 cu diferite grade. Şi nimic nu se întâmplă de ani de zile, cu toate că suntem zonă seismică, iar cutremure majore au avut loc şi cel mai probabil vor continua. Şi nimic. Cel mai probabil vom fi luaţi a mia oară prin surprindere, tot cum ne mirăm că ninge în ianuarie şi vom aştepta ajutor extern, pentru că tot nu vom fi în stare să facem nimic. 

Iar în zonele miniere, ca la Praid sau Slănic, localnicii trăiesc cu senzaţia că „mai rezistă un pic”. Se surpă asfaltul? Se crapă pământul? Lasă, că n-o fi chiar acum. Pasivitatea e dublată de o fatalism profund românesc: „Lasă, Doamne-ajută, poate nu se întâmplă nimic.”

Dar se va întâmpla. Pentru că nu facem nimic ca să nu se întâmple.

Cea mai dureroasă parte din toate aceste tragedii este reacţia post-eveniment: „Se ştia.” Da, se ştia. Dar n-a spus nimeni. Sau a spus, dar n-a fost ascultat. Sau a fost ascultat, dar nu s-a întâmplat nimic. Într-o ţară unde vigilenţa e considerată „pâră”, unde avertizorii sunt persecutaţi, iar iniţiativa e ironizată, nimic nu se poate construi. Iar preţul este viaţa unor oameni nevinovaţi.

Prevenţia nu înseamnă doar autorităţi eficiente. Înseamnă cetăţeni activi. O societate în care fiecare întreabă: „Avem extinctoare funcţionale?”, „Ştim cum ieşim din clădire?”, „Unde sună alarma?” Înseamnă părinţi care cer cursuri de prim ajutor pentru copii, firme care instalează echipamente de siguranţă, asociaţii de locatari care cer audituri seismice. Înseamnă oameni care NU stau.

Pentru că în final, nu incompetenţa ucide. Ci nepăsarea. A noastră.

Şi dacă nu începem să schimbăm acest lucru, nu doar că tragediile se vor repeta. Ele vor deveni mai frecvente, mai brutale, mai imposibil de gestionat. Ne vom minţi din nou că „nimeni n-a ştiut”. Dar de fiecare dată, adevărul va fi acelaşi: „se ştia”. Şi totuşi, n-a făcut nimeni nimic.