Cine sunt oamenii din spatele unora dintre cei mai mari sportivi din întreaga lume, pe a căror listă s-au adăugat şi nume din România. S-au alăturat lor şi nume româneşti recent

Autor: Ioana Matei Postat la 20 decembrie 2022 2303 afişări

László Polgár este un profesor maghiar de şah, dar şi psiholog în educaţie. Le-a crescut pe faimoasele surori Polgár: Zsuzsa, Zsófia şi Judit, care au devenit minuni ale şahului mondial, cu Judit şi Zsuzsa ajungând în poziţiile de cea mai bună şi a doua cea mai bună jucătoare DIN LUME. Carlos Alcaraz Garfia, numărul 1 în tenisul masculin mondial – şi cel mai tânăr sportiv care a ajuns la o astfel de performanţă – la doar 18 ani – a început să joace tenis în clubul de tenis unde tatăl său, Carlos Alcaraz  González, considerat de altfel şi arhitectul reuşitei sale, lucra ca director al academiei de tenis.

Johannes Franciscus Verstappen, care a fost şi el pilot de Formula 1, şi-a antrenat copilul, pe Max Verstappen, de la o vârstă mică la karting, iar acesta a devenit unul dintre cei mai tineri campioni de Formula 1. În 2022, listei părinţilor de campioni mondiali li se adaugă nume româneşti: Georgeta şi Mihai Popovici, părinţii lui David Popovici, care la 17 ani a devenit cel mai tânăr campion mondial la proba de 200 m liber masculin şi unul dintre cei mai tineri campioni mondiali din istoria înotului masculin.

Am vorbit cu Mihai Popovici cam 5 minute, într-o întâlnire profesională, culmea, a mamei mele, unde s-a întâmplat să mă nimeresc şi eu, în urmă cu vreo trei ani, când numele lui David Popovici, fiul său, nu ţinea capetele de afiş şi titlurile de presă, cu performanţe cu care acum ne mândrim cu toţii. Poate era modestia, poate necunoscutul, în orice caz – într-o discuţie de cinci minute a menţionat pasiunea cu care fiul său îşi urma visul – iar discuţia nu trăda decât susţinerea pe care era dispus să o acorde, nu aroganţa unui tată de viitor campion. El, de altfel, nu avea nicio legătură cu sportul: specialist în nutriţie, cu experienţă în marketing, absolvent de ASE, pasionat de pescuit, din ce reiese pe reţelele de social media unde sunt publice aceste informaţii.

Mi-a rămas în minte însă felul în care i s-a luminat faţa când am vorbit, dar şi modestia asta atunci când am vorbit despre „Personalitatea anului” în redacţie. Alegerea evidentă era David Popovici - fiul său este deja o personalitate şi cu siguranţă va obţine multe titluri de acum încolo. Acum însă, când a ajuns la 18 ani şi a devenit adult, ieşind practic de sub ocrotirea oficială a părinţilor, am decis să  acordăm acest titlu părinţilor săi. Şi, fiindcă, probabil din aceeaşi modestie, ei au decis să nu „vină în lumina reflectoarelor”, într-un interviu, vom denumi materialul generic, „părintele de campion” şi îi vom transforma pe părinţii lui David într-un simbol al tuturor părinţilor care ştiu să îşi susţină copiii. 

Într-o lume în care timpul devine din ce în ce mai scump, părinţii de campioni sunt cei care îşi dedică timpul copiilor lor. Pentru că toţi copiii care petrec timp cu familia lor în vremurile pe care le trăim devin campioni – nu doar în sport, ci şi în profesie, în business sau pe plan academic. Iar cu cât mai mulţi campioni avem,  obstacolele pe care le întâmpinăm  – crize, războaie şi pandemii, trec cu bine.


„Faceţi-vă copiii campioni, dar într-o direcţie care să favorizeze tot ceea ce înseamnă inserţia atât socială, cât şi economică a minorului. Nu vă aşteptaţi la minuni, că nu există, există doar foarte multă muncă. Faci lucruri corecte, primeşti, nu faci, eşti nimeni.” Radu Leca, psiholog


Cum creşti un copil-campion?

„Nu îl creşti, îl primeşti, îl ai tot pe el. Toată lumea are senzaţia că aceşti copii ce devin campioni trebuie să fie crescuţi într-un anumit fel. Nu. Este vorba doar despre cele trei reguli care produc în mod real un campion de tip naţional şi de tip internaţional, adică de tip olimpic: timp de antrenament, timp de şcoală, timp de familie. Sunt cele trei reguli perfecte pe care orice copil trebuie să le înţeleagă”, spune, tranşant, psihologul Radu Leca, proprietar al Cabinetului Individual de Psihologie Radu Leca Ultrapsihologie.

Tot el observă cum părintele care doreşte mai mult de atât intră sub incidenţa părintului patologic, respectiv a părintului bolnav. „Avem nevoie ca părinţi să înţelegem noţiunea de dualitate, respectiv ceea ce ne dorim versus ceea ce ştim că poate copilul nostru. Noi creştem un posibil campion, nu un leneş, iar ca să îl putem creşte în mod corect, avem nevoie ca el să înţeleagă trei tipuri de informaţie diferită care îi va asigura noţiunea de succes, respectiv de ce trebuie să înveţe, de ce trebuie să îşi petreacă timpul cu familia şi la 14 ani şi de ce trebuie să ştie să citească în cel puţin două limbi străine. Dacă acest tip de copil va înţelege aceste reguli, succesul îi aparţine.”

Cum îl determini pe pe copil să înţeleagă aceste reguli? Prin propriul exemplu, răspunde Leca. „Dacă nu îi ofer copilului modelul parental care să fie sustenabil în mod real - de argumente, logică, claritate şi dorinţă de evoluţie în familie, atunci nu ai ce să-i ceri copilului respectiv. Ce îi cer copilului să respecte? Un exemplu care este negativ, toxic, veninos? Sau îi ceri să respecte ceea ce tu nu ai fost capabil să faci în viaţa ta? Să ne aducem aminte corect de majoritatea oamenilor publici de astăzi cum au ajuns la diferite facultăţi, împinşi de la spate, că nu au profesat în viaţa lor nici ca medici, nici ca farmacişti, nici ca ingineri, nici ca medici stomatologi.” Radu Leca aminteşte şi de rezultatele dezastruoase de la bacalaureat 2022, în care s-a dovedit faptul că peste 48 % dintre elevii care au terminat 12 clase nu ştiu să scrie. „Acesta este modelul pe care noi l-am oferit ca părinţi, respectiv neimplicarea. Eu îmi doresc pentru copilul meu ce este mai bun. Eu, Radu Leca, cresc un campion, care ştie engleză, franceză, germană, rusă, ştie programare, este campion de Wushu, este campion de înot, este o fiară din toate punctele de vedere mental şi îmi doresc ca majoritatea părinţilor de vârsta mea să investească timpul şi respectiv informaţia pe care eu o investesc în copilul meu, aşa cum o fac eu, s-o facă şi dânşii. Şi le spun în felul următor: vreţi să vă creşteţi campioni? Sigur că da, nu aveţi decât. Trebuie doar să respectaţi trei reguli: să iubiţi copilul, să-l protejaţi şi să-i oferiţi timpul vostru.” Tatăl unui băiat de 12 ani şi al unei fete de 17 ani, el argumentează cu exemplul său: şi-a dorit întotdeauna ca băiatul său să înveţe să înoate, înoată foarte bine, şi-a dorit să se poată apăra, „de oamenii răi, alcoolici şi drogaţi care există printre noi”, poate să facă acest lucru; şi-a dorit să ştie engleză, franceză şi, în conformitate cu războiul de la graniţă, acum toată lumea învaţă rusă. „Trebuie să facem şi acest pas, deci faceţi-vă copiii campioni, dar într-o direcţie care să favorizeze tot ceea ce înseamnă inserţia atât socială cât şi coeconomică a minorului. Nu vă aşteptaţi la minuni, că nu există, există doar foarte multă muncă. Faci lucruri corecte, primeşti, nu faci, eşti nimeni.”


„Banii sunt importanţi şi pot facilita accesul la resurse, crescând evident şansele,  dar nu reprezintă o condiţie nici necesară şi cu siguranţă nici suficientă pentru performanţă. Dorinţa, motivaţia, putinţa sunt aspecte mult mai importante de observat atunci când ne uităm la viitorul unui campion.” Cristina Predoiu, psihoterapeut psihanalist şi fondator al clinicii Mental Care


Ce fac însă părinţii prezentului, care pare că sunt din ce în ce mai mult implicaţi într-o cursă pentru profesie şi, de ce nu, bani? „Păi, uite, vezi, lucrurile sunt simple. Dacă stăm să ne gândim la timp versus copil, noi va trebui să alegem copilul. Dar dacă trebuie să ne gândim la bani versus copil, o să fie foarte greu să alegem ceva şi ne vom aştepta ca fiul sau fiica noastră să înţeleagă raportul disfuncţional şi mizer dintre dragoste şi bani.” De data aceasta, Radu Leca foloseşte exemplul prin care el s-a transformat în adultul care este astăzi: a învăţat să citească undeva la 3 ani şi 2 luni fiindcă bunica sa, Anastasia Popescu, şi-a dorit foarte tare ca el să poată citi în franceză şi în latină cărţile pe care ea le strângea. De la 3 ani şi 2 luni a învăţat limba română, în paralel cu engleza, franceza şi latina. De la 5 ani a învăţat germană. „Ce mi-am dorit? Să fiu mai bun decât toţi cei din jurul meu. De ce? Ca să-mi dau seama, lucru pe care l-am conştientizat undeva la 25 de ani, că mi-am dorit aceste lucruri şi să nu-mi dau seama că părinţii mei nu sunt acasă, nu stau acasă, nu au timp de mine.” Există un revers al acestei medalii, astfel că nu a cerut niciodată copiilor săi, nici fetei mari, care are 17 ani astăzi, nici băiatului, în vârstă de 12, să facă performanţă. „Părinţii îşi doresc un ideal. Dacă noi ne dorim un ideal, o să primim nimic de la viaţă. Căutăm parteneri care să fie speciali din punct de vedere genetic şi cognitiv, cu care să realizăm copii. Dar acolo nu e dragoste, e doar un mix genetic care nu garantează un rezultat perfect. Apelăm la o bancă genetică care garantează un rezultat, un anumit procent, sperând că fiul sau fiica noastră va fi extraordinar. OK, şi timpul? Timpul cui îl lăsăm? Copilului, sub ce formă - acela al weekendului. Dar, începând cu vârsta de 12 ani le aduc cu respect aminte părinţilor că nu mai existăm în universul lor, al preadolescentului şi al viitorului adolescent atât timp cât seara, după şcoală, începând cu ora 19 cel târziu nu avem măcar un dialog de o oră cu copilul, care să conţină şi elemente de marcă ale familiei de provenienţă, respectiv discuţii despre structura academică.”

Adaugă că „revoluţia hormonală”, despre care părinţii au senzaţia că trebuie să o accepte şi nu poate fi controlată nu este o scuză: „Nu pot să accept neimplicarea părintelui în viaţa copilui. Şi le spun aşa părinţilor: alegeţi bine ceea ce faceţi cu viaţa voastră, ce faceţi cu viaţa voastră? Bani mulţi? Ştiu pe puţin 100 de oameni, dintre care 15 sunt milionari în euro, care au copiii praf din toate punctele de vedere - ştii de ce? Pentru că au preferat banii. Iar ei acum bagă bani mulţi în copiii aceia degeaba. Nu se vor face niciodată bine. Vor fi doar nişte roboţei care vor executa ceea ce le spun specialiştii să execute dacă le vorbesc limba. Acest lucru s-a întâmplat fiindcă aceşti copii au crescut în foarte mulţi bani, au avut resurse nelimitate. Când îi oferi copilului acces la resurse nelimitate, aşteaptă-te să fie cel mai mare eşec din viaţa ta. Aşa că eu, Radu Leca, cu tot bunul simţ de care sunt eu capabil, îţi spun aşa: Renunţă la bani.” Psihologul recomandă o viaţă mai modestă decât cea pe care unii adulţi şi-au impus să o aibă, iar aşa, „copilul tău va fi bine, altfel copilul tău va fi a nimănui. Nu este al tău, pentru că ai renunţat la el pentru bani”.


Privind în extrema cealaltă, Radu Leca este de părere că şi în lipsa resurselor, copiii au posibilitatea să devină campioni. „Există cluburi care fac performanţă, cu copii săraci, cu copii care au familii sărace, copii care au în pumni, dorinţă, în cap, speranţă şi dorinţă şi în suflet, iubire maximă pentru familiile lor. Aceia sunt campioni reali. Ştiu copii care merg pe jos în fiecare zi 16 kilometri ca să se antreneze la cluburi sportive din provincie, să înveţe să dea cu pumnul şi să fie campioni. Ştiu copii care merg în fiecare zi 20 de kilometri dus-întors drumul spre casă fiindcă nu au bani de bilet de autobuz şi învaţă să înoate ca să fie aproape umani din punctul lor de vedere în raport cu ceea ce aud acasă. Şi aceşti copii vor ajunge să aibă tone de medalii care vor genera la un moment dat o stare de bine dacă vor apărea de la minister şi bani. Dacă nu, medaliile acelea vor fi vândute în târg. Copiii săraci pot face performanţă având o structură unică ce garantează în acest caz performanţa. Ea se numeşte dorinţa de a fi nu bun, ci uluitor pe partea de sport.”

Care este şansa României de a creşte o generaţie întreagă de campioni?

„Există un singur şi unic răspuns: România va avea parte în următorii 10 ani doar de campioni singulari. Nu există capacitate psihologică, socială sau economică pentru a crea o echipă campioană. Nu există în acest moment, fiindcă oamenii buni aparţin deja unor stăpâni ce îi plătesc. Din punct de vedere economic, ei sunt plătiţi, nu sunt strânşi toţi oamenii buni într-un singur club, ei sunt împărţiţi între 10 cluburi, există o şansă mică ca aceşti oameni să fie strânşi într-un singur club, dar banii pe care îi vor consuma vor fi foarte mulţi şi atunci nimeni nu are potenţialul financiar să facă acest lucru”, crede Radu Leca. Iar el este de părere că acest lucru este valabil pentru orice tip de performanţă, nu doar în cazul celei sportive. „Singurul loc în această lume în România unde se face performanţă la nivel academic susţinut sută la sută din punct de vedere academic, este Universitatea Politehnică din Bucureşti. Este singurul loc cu structura academică intactă, de o etică absolută, care-şi garantează şi generează campioni pe structura academică. Dar este unu în România, când noi avem nevoie de minimum cinci. Vrei un copil care să fie asigurat şi bun din punct de vedere mental şi psihologic, roagă-l să citească de spre Universitatea Politehnica din Bucureşti. Va avea şansa să facă parte din echipe care eludează sistemul îndoctrinat şi susţinut doar financiar.”

„Ca să scoatem campioni trebuie ori să avem noroc – cum s-a întâmplat în cazul Simonei Halep şi al lui David Popovici – ori să avem o strategie în acest sens. Toată lumea a fost surprinsă că Maroc a ajuns în semifinalele Cupei Mondiale, însă regele Marocului a investit masiv în şcoli de fotbal în urmă cu mai bine de un deceniu, iar asta a adus cea mai mare performanţă a unei ţări africane în istoria fotbalului.” Andrei Goşu, director general al companiei de training şi consultanţă Ascendis


„Talentul poate fi descoperit prin joacă si curiozitate autentică

Cristina Predoiu, psihoterapeut psihanalist, fondator al clinicii Mental Care şi părinte al unui copil de 7 ani, este de părere şi ea că ar fi de dorit ca în primul rând rolul părinţilor să fie acela de a contribui la creşterea unui copil, viitor adult împlinit şi mulţumit de el şi de viaţa lui. Iar performanţa poate fi încurajată, dacă aceasta se înscrie între obiectivele copilului: „Dacă asta implică dorinţa copilului de a face performanţă, atunci aceasta trebuie integrată în toată dinamica şi ritmul familiei: acceptarea domeniului, acomodarea cerinţelor, integrarea cu celelalte aspecte ale vieţii, prietenii, şcoala, joaca, gestionarea resurselor disponibile”. Copilul trebuie ajutat să îşi descopere acel talent pe care se poate construi performanţă, din punctul ei de vedere: „Prin joacă, prin curiozitatea autentică a părinţilor cu privire la interesele copiilor, prin încurajarea şi prin cultivarea acestor interese. E important de diferenţiat dacă dorinţa de performanţă este a părintelui şi copilul doar încearcă să o satisfacă sau este a copilului şi acesta trebuie susţinut şi încurajat”.

Şi ea crede că, în creşterea copiilor, indiferent dacă vor fi campioni sau nu, este nevoie de un set de reguli şi standarde. Aceştia vor avea astfel repere cu ajutorul cărora îşi pot evalua progresul în viaţă, în orice activitate. Însă, cel mai important aspect ţine de încurajarea eforturilor lor, indiferent de rezultat: „Copii vor internaliza sentimentele de încredere şi de perseverenţă prin dragoste, exprimarea afecţiunii şi prin încurajare. Trebuie validate şi încurajate eforturilor lor. Nu doar rezultatele trebuie premiate. Copiii trebuie să se uite la greşeli nu ca la nişte eşecuri, ci ca la oportunităţi de creştere din care pot învăţa”.

 Legat de sacrificiile  pe care trebuie să le facă un părinte al prezentului pentru că al său copil să ajungă la performanţă, punctează că timpul şi energia alocate reprezintă unele dintre cele mai valoroase „sacrificii” pe care le pot oferi părinţii în a facilita accesul copilului la cele necesare pregătirii sale pentru performanţă: antrenamente, nutriţie, recuperare, suport extraşcolar etc. Un alt sacrificiu menţionat de Cristina Predoiu este acela de a face cu adevărat loc antrenorului sau profesorului pentru a-l pregăti pe copil: „Adică să faciliteze şi să încurajeze o altă relaţie semnificativă cu cineva învestit cu încredere. Sunt cazuri în care părinţii intervin prea mult şi creează confuzie”.

Iar în ceea ce priveşte banii, ca în multe aspecte ale vieţii, deşi aceştia sunt importanţi şi pot facilita accesul la resurse, crescând evident şansele,  nu reprezintă o condiţie nici necesară şi cu siguranţă nici suficientă pentru performanţă. „Dorinţa, motivaţia, putinţa sunt aspecte mult mai importante de observat atunci când ne uităm la viitorul unui campion.”

Vorbind despre extrema cealaltă, în care părinţii îşi implică în prea multe activităţi copiii, ajungând să îi extenueze, ea crede că aceştia ar trebui să se întrebe mai întâi de ce vor ei să îşi implice copiii în prea multe activităţi – „Care este nevoia lor?”

„Rolul părintelui trebuie să fie de părinte şi de nimic altceva

Andrei Goşu, director general al companiei de training şi consultanţă Ascendis, vorbeşte atât din perspectiva unui posibil angajator, care interacţionează cu mii de angajaţi şi din alte companii prin specificul activităţii Ascendis (unii dintre ei adevăraţi campioni, dacă ne gândim, de exemplu, la recenta colaborare a Ascendis cu Cornel Amariei, tânărul inventator care vrea să facă viaţa mai bună nevăzătorilor), cât şi din perspectiva părintelui (are un băiat de 20 de ani şi o fată de 13 ani).

La fel ca specialiştii în psihologie, părerea lui este că singura şansă ca un copil să se transforme într-un adult performant ţine de dragostea oferită: „Rolul unui părinte este să îşi iubească necondiţionat copilul, să îl ghideze, să îi spună uneori <<nu>>, să îl ajute, să îl încurajeze şi uneori să îl controleze. Atunci când aud că un părinte spune că este cel mai bun prieten al copilului său mi se pare nesănătos pentru relaţia lor. Sănătos mi se pare însă ca un copil să aibă secrete faţă de părinţii săi, pentru că aşa i se dezvoltă personalitatea”.

Andrei Goşu observă că istoria ne-a arătat că, deşi este total nerecomandat, se poate ajunge la performanţă şi prin coerciţie şi oferă un exemplu celebru. În cartea sa autobiografică, Andre Agassi, fostul lider mondial în tenisul profesionist, a mărturisit că, de fapt, el ura tenisul, dar că a ajuns să facă tenis de performanţă pentru că l-a forţat tatăl lui. Iar această temă a stat şi la baza filmului Whiplash, care a câştigat 3 premii Oscar şi care ilustrează cum un tânăr toboşar ajunge să facă performanţă ca urmare a presiunii şi a metodelor foarte dure de învăţare aplicate de profesorul lui. „Este adevărat că sunt antrenori care au lovit sportivii campioni înainte ca aceştia să ajungă să facă performanţă, dar acestea sunt contraexemple. Este o cale toxică care poate să conducă la adevărate tragedii. Performanţa se face mult mai uşor dacă copilului îi place ce face, e pasionat de activitatea respectivă şi dacă este încurajat de părinţi şi de antrenori în această direcţie.” El crede că performanţa copiilor ţine şi de parenting, dar ţine şi mai mult de ADN-ul copiilor, de preocuparea şi de motivaţia lor: „Rolul părintelui e important, dar e secundar”. Iar sacrificiile sunt, în primul rând, de ordin material, fiindcă Andrei Goşu crede că nu se mai poate face sport de performanţă fără bani în ziua de azi. În al doilea rând, şi el crede că părinţii trebuie să îi aloce foarte mult timp copilului, iar „logistica şi alimentaţia sunt doar două elemente consumatoare de timp”. Andrei Goşu este de părere că „Performanţă sportivă fără bani nu se mai poate face decât în sporturi mai puţin vizibile sau poate că nici acolo. Sportul de performanţă a devenit o industrie care necesită multe investiţii”, însă copiii trebuie încurajaţi să facă sport în primul rând pentru sănătatea lor.  „Nu putem fi toţi David Popovici, dar putem fi toţi sănătoşi. Din cauză că nu avem acces la piscine în şcoli avem un procent foarte mare al copiilor care nu ştiu să înoate, iar faptul că primele ore la care se renunţă în cazul unei <<reforme>> sunt cele de sport arată că, la nivel naţional, nu există o preocupare reală pentru sănătatea copiilor.”


Legat de extrema cealaltă, a părinţilor moderni care îşi implică în prea multe activităţi copiii, când vine vorba mai ales de copiii din oraşele mari, aceasta este boala generaţiei actuale de părinţi, a părinţilor hipercompetitivi care vor ca copiii lor să fie buni la toate. „Acest lucru este imposibil. Copiii au nevoie de timp să se plictisească, să viseze, să îşi dezvolte imaginaţia, să identifice ce le place să facă. Noi, ca părinţi, greşim când vrem ca ei să înveţe trei limbi străine, să practice trei sporturi, să fie olimpici la matematică şi la fizică şi să şi cânte la pian. Programul unui copil din ziua de astăzi este infernal, le cerem prea mult şi o să scoatem o generaţie bolnavă din acest punct de vedere.” Ca să afli dacă al tău copil are talent sau nu, la urma urmei, există o singură cale: „Iubindu-l, stând cu el, alocându-i timp şi lăsându-l să facă ceea ce îi place. Nu e suficient să asiguri banii pentru pasiunea copilului, trebuie să şi petreci timp cu el, pentru că acesta este rolul părintelui”. Iar rolul părintelui în activităţile copilului trebuie să fie unul singur: „De părinte şi nimic altceva. Să îl iubească necondiţionat. Părintele nu trebuie să fie nici antrenor, nici mentor, nici coach, nici prieten”.

 Cât despre potenţialul de a fi o ţară din care să se nască generaţii întregi de campioni, Andrei Goşu este de părere că acesta poate fi un obiectiv, dar care acum nu este posibil pentru că sportul de masă nu este dezvoltat în România. „Ca să scoatem campioni trebuie ori să avem noroc – cum s-a întâmplat în cazul Simonei Halep şi al lui David Popovici – ori să avem o strategie în acest sens.”

Toată lumea a fost surprinsă că Maroc a ajuns în semifinalele Cupei Mondiale, însă regele Marocului a investit masiv în şcoli de fotbal în urmă cu mai bine de un deceniu, iar asta a adus cea mai mare performanţă a unei ţări africane în istoria fotbalului.” Este de părere că sportul este într-adevăr o metodă foarte eficientă de educaţie, motiv pentru care marile universităţi – cum este Stanford – oferă burse pentru sportivi. „Ei vor să atragă caractere, oameni care au un obiectiv, o putere mare de automotivare şi autodisciplină. Ca să ajungem la performanţă în sport la nivel naţional trebuie să investim acum în sport şi să vedem rezultatele în următorii 10-20 de ani. Dar când «România educată» primeşte 2,1% din PIB vedem că, de fapt, se creează premisele unei Românii needucate, obeze şi sedentare.”

Andrei Goşu aderă şi el la instinctul nostru în ceea ce priveşte „Personalitatea anului 2022 în România” şi crede că aceasta ar trebui reprezentată de părinţii lui David Popovici – reamintind că şi mama sa are un rol important în reuşita acestuia (se trezea la 4 dimineaţa ca să îi pregătească micul dejun şi a urmat şi cursuri antidoping), iar pe locul doi s-ar afla antrenorul lui, Adrian Rădulescu. 

László Polgár

László Polgár este un profesor maghiar de şah şi psiholog în educaţie, tatăl faimoaselor surori Polgár: Zsuzsa, Zsófia şi Judit, care au devenit minuni ale şahului mondial, cu Judit şi Zsuzsa ajungând în poziţiile de cea mai bună şi a doua cea mai bună jucătoare a lumii. Judit este considerată a fi şi cea mai bună jucătoare de şah din toate timpurile şi este singura femeie clasată în top 10 la nivel mondial. László Polgár este considerat şi un pionier teoretician în direcţionarea copiilor, care consideră că „geniile sunt făcute, nu născute”. Experimentul lui Polgár cu fiicele sale este considerat unul dintre cele mai uimitoare experimente din istoria umană a educaţiei. În 2012, Judit declara într-un interviu că a avut parte de o atmosferă de familie „foarte specială”: „La început, era un joc. Tata şi mama erau pedagogi excepţionali, care pot să motiveze şi să abordeze lucrurile din unghiuri diferite. Mai târziu, şahul a devenit pentru mine un sport, o artă, o ştiinţă, toate laolaltă. Nu am fost genul rebel şi care să îşi dorească să iasă. Eram fericită că acasă eram într-un cerc intim şi apoi ieşeam să jucăm şah şi să vedem lumea. Este o viaţă grea şi trebuie să fii foarte atent, în special în calitate de părinte, care trebuie să cunoască limitele a ceea ce poţi sau nu să faci cu copilul tău.”

Richard Dove Williams

Supranumit „King Richard”, Richard Dove Williams este fost antrenor de tenis şi părintele jucătoarelor Venus Williams şi Serena Williams. Are chiar şi un film dedicat - mai ales rolului său în creşterea talentatelor fiice - în film îl vedem cum le promovează pe fetele sale în faţa a numeroşi potenţiali antrenori de tenis şi investitori. Înainte ca acestea să aibă antrenori profesionişti, fetele au fost antrenate de părinţii lor, Richard şi Oracene, ambii foşti atleţi - pe principiul „blândeţe şi corectitudine”. În film, Richard spune tuturor că fetele lui vor avea succes pentru că a planificat acest lucru pentru ele. Citatul lui preferat este, de altfel, „Când eşuezi să planifici, planifici să eşuezi”

.

Carlos Alcaraz González

Carlos Alcaraz González, un jucător de tenis de top la rândul său, este cel care l-a introdus pe fiul său, devenit unul dintre cei mai tineri campioni mondiali în acest sport, în lumea sportului. Într-unul dintre turneele sale, tânărul spunea: „Am venit aici când am avut vreo şase sau şapte ani, aşadar, să fiu înapoi aici să joc în turneu este cu adevărat special. Voi face tot posibilul ca publicul spaniol să fie mândru de mine”. Gonzalez Sr. A fost directorul Real Sociedad Club de Campo de Murcia, academia de tenis unde a început să joace fiul său. Este mai puţin implicat în antrenamenele fiului său acum, având însă un rol important în susţinerea acestuia - părinţii lui Carlos sunt deseori în public, aclamându-l la meciurile sale.

Johannes Franciscus Verstappen

Olandezul Johannes Franciscus Verstappen se numără şi el printre arhitecţii reuşitelor copiilor: Max Verstappen, campionul mondial de Formula 1 în 2021 şi 2022, s-ar fi antrenat de la o vârstă fragedă pe pistele de karting, iar tatăl său a fost la rândul său pilot de Formula 1. Jos a fost de asemenea manager pentru Max.

Stere şi Tania Halep

Stere şi Tania Halep, părinţii Simonei Halep, şi-au susţinut şi ei fiica – al cărei nume este cunoscut în toată lumea – încă din copilărie. De altfel, potrivit presei sportive, tatăl Simonei este cel care a îndrumat-o pe fiica lui să practice acest sport încă de mică şi este cel care a spus pentru prima dată că a sa fiică va fi campioană.

Georgeta şi Mihai Popovici, părinţii lui David Popovici

Georgeta şi Mihai Popovici, părinţii lui David Popovici, sunt, de departe, cele mai menţionate persoane din declaraţiile publice ale fiului său, alături de antrenorii săi. David Popovici a devenit (la 17 ani, acum are 18) cel mai tânăr campion mondial la proba de 200 m liber masculin şi unul dintre cei mai tineri campioni mondiali masculin din istoria înotului. Ei pare că şi-au organizat viaţa cu scopul susţinerii fiului său, iar cel mai bun exemplu este al prezenţei lor la fiecare mic dejun al acestuia: tânărul David Popovici povestea în presă că este obişnuit să se aşeze la masă la 3 dimineaţa, cu două ore înainte de a-şi începe antrenamentul – nu a existat nici măcar o dată în care părinţii săi să nu-i fi pregătit micul dejun. Ca profesie, spre deosebire de alţi părinţi de campioni menţionaţi aici, cei doi nu prea aveau tangenţe cu sportul: tatăl este absolvent de ASE, lucrează în vânzări şi mama ar fi lucrat timp de mai mulţi ani în domeniul asistenţei sociale, potrivit presei sportive.

Urmărește Business Magazin

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.