Dupa febra dot-comurilor, a venit randul nanotehnologiei sa incinga mintile cowboy-lor capitalismului.

Eric Drexler, un savant extravagant, a inventat termenul nanotehnologie pentru a se referi la stiinta de a crea "masini" industriale la nivel molecular, cu ordinul de marime situate in jurul a 100 de nanometri (un nanometru este egal cu un metru impartit la un miliard) care ar putea, cel putin in teorie, sa construiasca obiecte de orice marime, atom cu atom, sa elimine substantele poluante si sa administreze medicatia pacientilor prin intermediul unor "roboti" medicali de marimea hemoglobinei din sange.

Comunitatea stiintifica americana a rafinat aceasta viziune, adaptand-o la un scop comercial. Nanotehnologia, in aceasta acceptie moderata, se refera la posibilitatea de a produce materiale si substante cu proprietati speciale, care pot inlocui materialele folosite in diverse industrii. 

Principalul promotor al versiunii este Richard Smalley, laureat Nobel in 1996. Rivalitatea personala dintre Smalley si vizionarul Drexler s-a soldat cu un razboi din care Drexler a iesit infrant. Desi, la initiativa lui Drexler, congresul american a recunoscut nanotehnolgia ca prioritate strategica, cele 3,7 miliarde de dolari alocate pentru cercetari sunt in intregime destinate directiilor stabilite de tabara Smalley. 

Principala obiectie pe care managerii fondurilor de risc o aduc roboticii moleculare propuse de Drexler este imposibilitatea practica de a manipula toti atomii moleculelor in asa fel incat procesele chimice sa aiba precizia dorita. Atomii tind sa interactioneze cu toti atomii din vecinatate, asa incat un robot de asamblare moleculara ar trebui mai intai sa impiedice un numar colosal de atomi sa urmeze legile fizicii. Iar energia necesara unei astfel de intreprinderi ar face ineficienta producerea de roboti moleculari.

Realitatea asa-numitei "supe primordiale" de start-up-uri din domeniul nanotehnologiei este mult mai prozaica. Grupul de presiune nano-business Alliance, format in 2001, promoveaza interesul unor companii care produc vopsele, ceara pentru schiuri si sosete prin procedee nanotehnologice. Firma Nanotehnologies din Pennsylvania e specializata in producerea unei tesaturi speciale pentru sosete, incluzand molecule de aur si argint, care indeparteaza mirosurile urate. Piata firmei este clara: toate sosetele soldatilor din armata americana ar putea fi confectionate din acest material - un business de cateva zeci de milioane de dolari anual.

Intel a dedicat resurse umane si financiare considerabile pentru crearea unor nanocipuri care ar putea revolutiona industria. UE a anuntat chiar un proiect de circa 24 de milioane de euro in domeniul nanocipurilor, intr-o tentativa de a obtine solutii comerciale inaintea SUA.

Dupa ce, in anii ‘90, Internetul a provocat un entuziasm orb, urmat de seria de falimente a dot-com-urilor, a venit randul nanotehnologiei sa incinga mintile cowboy-lor capitalismului. 

Regula de baza pe care o impun fondurile cu capital de risc companiilor pe care le finanteaza e sa produca un business plan in care sa defineasca foarte precis o piata pentru produsele lor - ceea ce antreprenorii "noii economii Internet" nu au facut niciodata, ei urmarind de-a dreptul sa inlocuiasca intregul comert desfasurat in lumea reala. 

O cerinta ceva mai bizara, dar care are ratiunea ei, este ca directia de dezvoltare a produselor si serviciilor nano sa nu se suprapuna cu business-ul central al gigantilor Du Pont sau Dow Chemical. Teroarea pe care o exercita astazi Microsoft in lumea software-ului pentru PC-uri s-a extins in alte domenii: Dow Chemical ar putea folosi pozitia dominanta in piata pentru a bara aparitia unui nou Dow Chemical bazat pe nanotehnologie.

Problema cea mai mare care ramane si ar putea frana la nesfarsit dezvoltarea noii industrii este mania scenariilor de catastrofa globala. Sindromul panicii publice, declansat de mass-media in legatura cu ingineria genetica, de pilda, a determinat o reactie de prudenta exagerata de partea guvernului american, care a decis ca astfel de proiecte trebuie descurajate in favoarea altora, care sunt mai usor de digerat pentru comunitatea de afaceri si marele public. 

Insa ideea ca intr-o buna zi nu va mai trebui sa ne lasam pe mana unui chirurg, care, oricat de bun, poate avea momente de slabiciune, fiindca treaba acestuia va putea fi facuta de roboti moleculari este suficient de atractiva pentru suficienti cercetatori pentru ca notiunea de industrie la nivel molecular sa nu moara definitiv.