Miliardarul Jeremy Coller, om de afaceri, investitor şi filantrop, a prezis că inteligenţa artificială va face în curând posibilă comunicarea bidirecţională între om şi animale. Ce se va întâmpla cu CÂND necuvântătoarele vor lua cuvântul?

AI face posibile multe lucruri, unele în folosul omenirii şi ale planetei, cum ar fi accelerarea cercetării în medicină şi energie, dar şi în dauna ei, cum ar fi decizii rapide în conflictele armate. În unele cazuri, se nasc probleme mari şi complicate de etică. Etica în comunicarea cu animalele se anunţă şi ea complicată. În 1984, Lou Herman i-a învăţat pe delfinii Akeakami şi Phoenix un sistem gramatical complex. Allan şi Beatrix Gardner de la Universitatea din Nevada i-au predat limbajul semnelor lui Washoe, o femelă de cimpanzeu. Iar Irene Pepperberg de la Universitatea Brandeis a arătat lumii că papagalul ei african, Alex, avea o competenţă lingvistică echivalentă cu cea a unui copil de doi ani şi abilităţi cognitive echivalente cu cele ale unui copil de şase ani. În 2007, zoologul Katy Payne a recunoscut că a provocat o mare suferinţă unui elefant atunci când a redat o înregistrare a vocii bunicului decedat al animalului. Prima greşeală pe care omul a făcut-o în înţelegerea capacităţilor lingvistice ale altor animale este antropocentrică: pe scurt, a folosit o scală umană pentru a măsura abilităţile comunicative ale altor specii.

Deşi aceste experimente au arătat că este posibil să se reducă decalajul care separă oamenii şi celelalte animale atât în ceea ce priveşte abilităţile cognitive, cât şi capacitatea comunicativă, accentul în aceste studii a fost pus mai degrabă pe capacitatea altor specii de a ne înţelege decât invers.

În 2026, în plină revoluţie a inteligenţei artificiale, miliardarul Jeremy Coller, prin Coller Doolittle Challenge, a pus în joc recompense de 10 milioane de dolari pentru cine reuşeşte să „spargă” codul comunicării interspecii. Este vorba de un proiect pentru stabilirea unui mod de a comunica cu un animal fără ca acel animal să-şi dea seama că el de fapt comunică cu oamenii. Coller crede că succesul va veni până în 2030.

Inteligenţa artificială ar putea transforma înţelegerea noastră asupra altor specii. Dar riscă, totodată, să le ofere oamenilor noi modalităţi puternice de a le manipula, exploata şi face rău, scrie Bloomberg. Biologul Vittorio Baglione şi-a făcut o carieră din obsesia sa pentru o pasăre care nu-l vrea prin preajmă. „Ele nu ne plac”, spune cercetătorul despre ciorile neagre, creaturi precaute considerate unele dintre cele mai inteligente păsări din Europa de Vest. „Nu suportă compania omului.” În ultimii 30 de ani, Baglione le-a urmărit oricum. Ca tânăr om de ştiinţă, a studiat modul în care ciorile negre îşi cresc puii şi patrulează teritoriul în identificarea ameninţărilor. Mai recent, în 2018, a început un proiect de a încerca să înţeleagă ce spun, ataşând microfoane minuscule la penele cozilor a 43 de păsări. Dar când Baglione şi Daniela Canestrari, soţia şi partenera sa de cercetare, au deschis fişierele audio, au găsit mii de ore de sunete greu de definit: ciorile în sine, puii lor cerşind hrană şi chiar strigătul duşmanului puilor lor, cucul pestriţ mare, o pasăre parazit. Analizarea vastului set de date părea aproape imposibilă. Atunci au apelat la inteligenţa artificială pentru ajutor.

Pe măsură ce progresele rapide în domeniul inteligenţei artificiale promit să transforme industriile şi societatea, de la asistenţă medicală la educaţie, şi să zguduie piaţa muncii, cercetătorii văd posibilitatea ca relaţia umanităţii cu animalele să se schimbe radical şi ea. Tehnologia ar putea transforma înţelegerea noastră despre alte specii - şi le-ar putea pune pe acestea într-un risc mai mare ca niciodată.

Această decizie i-a catapultat pe cei doi biologi într-o lume futuristă. Au împrumutat un model de învăţare automată de la Earth Species Project, un grup care se descrie ca fiind „noua frontieră a înţelegerii interspecii”. Modelul putea diferenţia în întregime între sunetele produse de pasărea care purta microfonul, de însoţitori şi de alte surse. Strigătul preferat al lui Baglione era explozia uşoară de sunet pe care o scoteau păsările atunci când cuibul lor era atacat de un uliu şorecar. Acesta era întotdeauna urmat de sosirea de ajutoare pentru apărarea cuibului, aşa că l-a interpretat ca ceva de genul: „Hei! Săriţi! Ajutor!” Astăzi, Baglione şi Canestrari au un catalog vast de 150.000 de înregistrări, unul dintre cele mai mari seturi de date despre păsări existente. Pe măsură ce progresele rapide în domeniul inteligenţei artificiale promit să transforme industriile şi societatea, de la asistenţă medicală la educaţie, şi să zguduie piaţa muncii, cercetătorii văd posibilitatea ca relaţia umanităţii cu animalele să se schimbe radical şi ea. Tehnologia ar putea transforma înţelegerea noastră despre alte specii - şi le-ar putea pune pe acestea într-un risc mai mare ca niciodată.

Oamenii încearcă să comunice cu animalele de mii de ani. Flautele de os descoperite în Israel şi datate ca având 12.000 de ani vechime erau probabil folosite pentru a comunica cu şoimii, spun cercetătorii. Mai recent, psihologul de animale Irene Pepperberg a efectuat un experiment de 30 de ani cu Alex, un papagalul gri african care a murit în 2007. Antropologul britanic Jane Goodall a devenit faimos, în parte, pentru afirmaţiile sale că vorbeşte limba cimpanzeilor.

Generaţia actuală de interlocutori cu animalele crede că progresele simultane în domeniul inteligenţei artificiale şi al biologgerilor - mici etichete electronice care pot fi ataşate diferitelor specii pentru a le înregistra sunetele - accelerează înţelegerea noastră în moduri care nu erau posibile până acum, ajutând oamenii să găsească un mod de a răspunde. Miliardarul Jeremy Coller, investitor de capital privat şi  finanţator major în domeniu, sugerează că o comunicare bidirecţională autentică ar putea fi realizată în termen de patru ani. „Deoarece inteligenţa artificială este atât de rapidă, am convingerea absolută că vom descifra codul până în 2030”, a spus el într-un discurs din iunie. Majoritatea cercetătorilor care fac această muncă citează aceeaşi motivaţie: că dacă oamenii înţeleg mai bine lumea interioară a altor specii, este mai puţin probabil să ridice din umeri la schimbările climatice, să susţină agricultura la scară industrială sau să participe la pierderea habitatului. Mulţi din domeniu cred că dacă inteligenţa artificială poate fi alimentată cu seturi de date gigantice rezultate din procesarea sunetelor produse de animale, aceasta va identifica în cele din urmă tipare care le vor demitiza semnificaţia.

Totuşi, inovaţia umană are şi o lungă istorie în utilizarea tehnologiei împotriva animalelor, spune César Rodríguez-Garavito, directorul programului More-Than-Human Life (MOTH) de la Universitatea din New York. Vânătorii de balene din secolul XX au folosit progresele sonarului pentru a împinge balenele panicate la suprafaţă cu scopul de a fi ucise. Braconierii au copiat practica tribală de a imita strigătele păsărilor în timpul vânătorii, folosind înregistrări automate şi în buclă pentru a atrage păsările în capcane. Baglione însuşi recunoaşte că cercetările sale i-ar putea ajuta pe vânători să comunice cu ciorile: „Veniţi, nu este niciun pericol”.

„Inteligenţa artificială are potenţialul de a provoca daune mai mari la scară largă”, spune Rodríguez-Garavito. Într-un raport din 2025, el şi coautorii au prezentat o viziune distopică asupra modului în care „tehnologiile de comunicare cu animalele nonumane (NACT)” ar putea expune animalele la grupuri de oameni care doresc să vorbească cu ele sau poate să le folosească în scopuri militare, cum ar fi detectarea minelor marine, sau chiar ar putea fi folosite pentru a le captura şi ucide.

Creşte, de asemenea, îngrijorarea cu privire la daunele pe care oamenii le pot provoca chiar şi prin simpla urmărire a unei mai bune înţelegeri interspecii. Promisiunea traducerii sunetelor animalelor bazată pe inteligenţă artificială creează deja o goană după date, alarmând activiştii pentru drepturile animalelor. Cercetătorii aruncă hidrofoane în apă pentru a asculta balenele, ataşează biologgeri la lupi şi proiectează microfoane pentru păsări. Este suficient pentru ca unii să ceară o versiune a dreptului la intimitate pentru animale.

Nu va exista niciodată un echivalent exact al Google Translate pentru „vorbele” animalelor. În timp ce oamenii se bazează în mare măsură pe cuvinte, limbajul animalelor implică miros, culoare, mişcare şi sonar. În 1973, zoologul austriac Karl von Frisch a câştigat Premiul Nobel pentru munca sa de documentare a modului în care albinele se direcţionează reciproc către nectar folosind dansul. Din acest motiv, unii cercetători au nevoie atât de materiale video, cât şi audio pentru a-şi înţelege subiecţii „necuvântători”.

În această vară, Baglione şi Canestrari au petrecut 14 ore pe zi monitorizând ciorile negre în propriul lor teritoriu, pe terenurile agricole din nordul Spaniei. Dintr-un cort mic, camuflat, au înregistrat videoclipuri şi au povestit pentru inteligenţa artificială, documentând astfel exact ce se întâmpla în jurul cuibului. Speranţa era că acest lucru va permite algoritmilor să stabilească ulterior corelaţii între sunete şi contextul lor. Înainte de asta, biologii, ambii de la Universitatea din León, Spania, au petrecut nouă luni adnotând 7.000 de sunete de cioară pentru a-şi învăţa modelul de inteligenţă artificială cum să diferenţieze între sunetele subtil diferite ale păsărilor. „Costă mult efort”, spune Baglione despre încercarea de a satisface apetitul inteligenţei artificiale pentru informaţii. În trei decenii de cercetare, regimul de lucru pe teren al lui Baglione nu a fost niciodată atât de intens. Cuplul lucrează pentru a transforma setul lor de date despre ciori într-un fel de dicţionar şi în cele din urmă va trebui să testeze dacă presupunerile lor despre semnificaţiile sunetelor sunt corecte. În lumea comunicării animalelor, cea mai comună modalitate de a face acest lucru este prin utilizarea unei tehnici controversate numite „redare” - practica de a transmite strigătele înregistrate ale animalelor către un alt animal. Ca şi alţii, Baglione este îngrijorat de modul în care experimentele de redare îi afectează pe subiecţii lor. „Poţi stresa animalele. Poţi perturba mediul lor social. Poţi crea conflicte între ele, mai ales dacă nu înţelegi cu adevărat semnificaţia strigătului”, spune el. Printre exemplele notabile se numără mărturisirea zoologului Katy Payne într-un podcast din 2007 că i-a redat unui elefant femelă vocea bunicului-elefant mort, doar pentru a o vedea răspunzând cu „paroxisme de gemete şi răgete”. Alţii au avertizat că redarea repetată a înregistrărilor unui animal individual grupului său are acelaşi efect ca şi lansarea unui deepfake care seamănă cu el, determinându-i eventual pe ceilalţi membri să ignore încercările sale autentice de a comunica. „Sunt îngrijorat de redare”, spune Rodríguez-Garavito, menţionând că nu crede că susţinătorii acestei tehnici au făcut suficient pentru a demonstra că nu le provoacă suferinţă subiecţilor lor. Orientările etice existente par demodate într-o lume cu AI, a adăugat el. „Nimeni nu a prevăzut cu adevărat utilizarea intensivă a redării pe care AI ar putea-o permite.” Printre cercetătorii care lucrează pentru comunicarea interspecii există o divizare între cei care spun că ar trebui doar să ascultăm animalele şi cei care susţin că ar trebui să ne străduim să le răspundem. „Contează pentru că dacă răspundem ne introducem în viaţa animalelor”, spune Kristin Andrews, profesor de filosofie şi specialist în mintea animalelor la Centrul de Studii Postuniversitare CUNY din New York. În iunie, finaliştii concursului Coller Doolittle Challenge, cu un premiu anual de 100.000 de dolari finanţat de Jeremy Coller, au prezentat fotografii şi videoclipuri ale cercetărilor lor la ceremonia anuală de decernare a recompenselor. Redarea sunetelor a fost o parte importantă. Şoarecii sălbatici erau înconjuraţi de difuzoare care transmiteau sunete inaudibile pentru oameni. Un cimpanzeu a tresărit, speriat, când a auzit strigătul unui alt cimpanzeu transmis de la un difuzor ascuns în iarba înaltă. Apoi a fost cinteza zebră, sărind frenetic pe stinghia sa, aparent comunicând cu animaţia proiectată pe un ecran din cuşca sa.

În iunie, finaliştii concursului Coller Doolittle Challenge, cu un premiu anual de 100.000 de dolari finanţat de Jeremy Coller, au prezentat fotografii şi videoclipuri ale cercetărilor lor la ceremonia anuală de decernare a recompenselor. Redarea sunetelor a fost o parte importantă.

Premiul constă în stimularea unei evoluţii a redării audio, pentru a o face mai automatizată şi capabilă să interacţioneze cu animalele. „Unul dintre lucrurile pe care provocarea Coller Doolittle încearcă să le realizeze este progres în inventarea unei maşini automate care să poată purta un fel de conversaţie cu unele animale”, explică Yossi Yovel, preşedintele provocării şi zoolog la Universitatea din Tel Aviv.  

Pe lângă premiul anual pentru progrese semnificative, provocarea oferă şi o recompensă de 10 milioane de dolari pentru un proiect care permite unui animal să comunice cu cercetătorii fără a-şi da seama că comunică cu oamenii - un criteriu inspirat de testul Turing. „Nu ştim exact ce vrem acolo”, spune Yovel, a cărui muncă implică sedarea liliecilor, introducerea lor într-un aparat RMN şi redarea de înregistrări ale altor lilieci pe măsură ce subiecţii îşi recapătă conştiinţa. „Ideea este de a acorda un premiu mare cuiva care merge cu adevărat departe, poate cuiva care dezvoltă acest dispozitiv complet autonom.” Yovel este conştient de preocupările etice legate de redare şi de direcţia pe care o ia cercetarea comunicării interspecii. Cu toate acestea, el spune că în cei doi ani de la lansare provocarea nu a primit încă nicio înscriere care foloseşte tehnici de cercetare ce pot fi considerate tulburătoare din punct de vedere etic. „Există mai multe beneficii potenţiale decât daune şi la asta ar trebui să ne gândim”, spune el. Înapoi pe câmpurile din Spania, Baglione nu ştie exact unde îl va duce cercetarea sa sau care va fi impactul pe termen lung asupra păsărilor sale iubite. „Orice progres va fi excelent”, spune el, „cu excepţia cazului în care oamenii vor începe să folosească aceste cunoştinţe împotriva animalului.” În ciuda acestei îngrijorări, el intenţionează să continue. Andrews consideră, de asemenea, că conversaţia prin redare va fi necesară pentru a înţelege cu adevărat ce şi cum gândesc animalele, nu doar dacă sunetele pe care le scot se referă la prădători sau la hrană. „Nu cred că vei face vreo decodificare fără a te angaja într-o comunicare bidirecţională - sau ce va fi perceput ca o comunicare bidirecţională din perspectiva animalelor”, spune ea. Din acest motiv, Andrews sugerează că experimentele cu redare ar trebui limitate la animalele cărora le place compania oamenilor, cum ar fi delfinii cu bot gros care sunt liberi să înoate, dar petrec voluntar timp cu cercetătorii. „Ei au ales o viaţă biculturală.”

Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru