Saptamana asta m-am hotarat sa fac un experiment. Cele doua albume pe care le prefer in acest moment contin niste bucati muzicale din cele mai incitante pe care mi-a fost dat sa le aud de multa vreme.

Contin si ceva care-ar putea starni obiectii din partea unora, desi asta nu m-a oprit sa le ascult in ultimele sapte zile. Oare acum urmeaza decaderea mea morala... ? Primul album e o compilatie numita "Run the Road", care aduna laolalta rapperi si producatori noi ce au construit un sound britanic nou-nout, Grime. Acesta este sound-ul care se aude in momentul de fata de la Londra - muzica, facuta aproape in exclusivitate de catre pusti negri in cartiere sarace ale Londrei, ca Bow si Battersea. 

In materie de muzica, inchipuiti-va mai degraba ceva ca Aphex Twin decat ca 50 Cent. Unele piese sunt complet nedansabile, muzica fiind plina de momente de tacere, pauze si bucati ce suna a gol, adeseori neavand nimic altceva decat rudimente de bass & drums. Mici fragmente de chitara heavy metal si chiar si sunetul apei care curge confera un minim de fundal pentru unele piese.

Tocmai pe aceasta panza infricosator de goala de beat-uri zdrobitoare si agresive lucreaza noii rapperi. Cel mai renumit dintre ei este Dizzee Rascal. De ceilalti nu ati auzit aproape sigur. Iar subiectul pe care toti il trateaza, realitatea vietii urbane din Londra, este ceea ce face ca povestile lor sa fie, adeseori, deranjante. 

"Stati pe loc - nu misca nimeni!" Pe un fundal compus din sunete de arme incarcate si focuri de arma, rapperul Hyper ne spune ca "as putea-ncasa ani pentru ce-am facut adineaori". Intreaga piesa prezinta de fapt cinci rapperi laudandu-se cum nu le e lor frica sa impuste lumea. Si totusi, fascinatia Grime pentru arme nu se opreste aici. Intr-o alta piesa, MC Shystie, o interpreta de culoare plina de furie si cu un talent fenomenal, se lauda cum "cara o arma sub pulover", iar MC Kano sugereaza ca singurul tip de muzica pop pe care-l face el este sunetul de pop pop pop ce se aude cand impusti oameni. Toate acestea constituie un tablou destul de fidel al vietii dintr-o Londra cuprinsa de nebunia armelor. Dizzee Rascal a fost el insusi injunghiat in 2003, iar rapperul Asher D  a fost condamnat la 18 luni de inchisoare pentru port de arma de foc. 

Cu atata violenta armata care destrama comunitatile de negri de pe tot cuprinsul Marii Britanii, oare cum mai pot explica faptul ca ascult asa ceva? Al doilea album cu care-mi erodez sensibilitatea morala este un LP "Dancehall Ragga". Profitand de interpreti ca Sean Paul, care a facut cu succes trecerea inspre pop, cantareti jamaicani ca Beenie man si Elephant man sunt din ce in ce mai infometati de succes pe plan international.

Problemele mari ale acestora provin din versurile pieselor lor. Ca o persoana care cumpara muzica jamaicana de ani de zile, am reusit sa adun suficiente albume profund homofobe cat sa fericesc participantii la o conferinta a Partidului Republican zile intregi. Una din piesele mele jamaicane preferate isi indeamna cu tarie ascultatorii sa "bun up de chi-chi man". Daca nu cunoasteti dialectul jamaican, atunci sa stiti ca e vorba de a le da foc homosexualilor. Nu, nu e o gluma. Alta piesa sugereaza sa "Tek a bazooka and kill batty-fucker" (Ia o bazooka si da-le-omorul la gay). Din nou, asemenea versuri construiesc o imagine fidela a situatiei din Jamaica de azi, o tara  unde (gratie legilor lasate de fosta administratie coloniala britanica) relatiile sexuale dintre persoane de acelasi sex se pot solda cu zece ani de inchisoare, iar contactul homosexual se poate pedepsi si cu munca silnica. Militantii pentru drepturile gay il arata cu degetul exclusiv pe Beenie man, cel mai de success interpret din insula (a avut nu mai putin de 60 de piese pe prima pozitie din topuri). Imi vine greu sa ma gandesc la vreun artist Dancehall care sa nu fi lansat vreo piesa homofoba... si totusi continuu sa dau banii pe-aceasta muzica. S-ar putea ca o saptamana de muzica innebunita dupa arme si homofoba sa nu-mi fi adus prabusirea etica. Ar trebui, totusi, sa ma ingrijoreze. As fi oare la fel de fericit ascultand muzica rasista, punk-ul care glorifica albii din anii ‘70 si ‘80 facut de pustii proveniti din clasa muncitoare? Cu siguranta nu. Pentru mine si, evident pentru o mare parte a cumparatorilor de muzica, exista un dublu standard care se aplica atunci cand vine vorba de muzica facuta de negri ce contine aspecte potential cauzatoare de obiectii din partea unora. Mult prea des se intampla ca un auditoriu alb sa fie gata sa tolereze violenta, misoginismul si homofobia ca facand parte din "autenticitatea" muzicii negrilor. Sa fie oare vorba de un sentiment de "vinovatie al albilor"? Probabil ca da. Si totusi, in momentul de fata nu ma pot opri sa nu recomand compilatia "Run the Road"... Numai sa n-o ascultati cu o arma la indemana.