"Hillary Clinton s-a slujit de infidelitatea lui Bill ca sa devina senator si sa aiba o sansa la presedintie." "Singura data cand s-a discutat despre sex la Casa Alba pe vremea lui George Bush Senior a fost atunci cand presedintele a intrebat-o pe sotia sa: «Bar, ce inseamna epilat inghinal?»." "Condoleezza a ajuns la putere agatandu-se de W. (n.r. - presedintele Bush), cu care merge peste tot."

Nu sunt afirmatii facute in timpul vreunui talk-show umoristic, gen atat de gustat de americani, ci declaratiile singurei femei-editorialist de la New York Times, poate cel mai conservator cotidian din Statele Unite.

Maureen Dowd, irlandeza cu parul rosu care a pus pe foc administratiile americane timp de aproape 30 de ani, nu s-a linistit o data cu varsta. Actualul presedinte al Statelor Unite a poreclit-o Cobra (ea il descrie drept "un teribilist rasfatat in cizme de cowboy"), fostul vicepresedinte Al Gore ii stie de frica de cand l-a descris ca fiind "in plin proces de lactatie", iar Bill Clinton se chinuie sa gaseasca vorbe de duh, ca sa-i dea replica la articolele in care il acopera adesea de ridicol. De altfel, Dowd a castigat premiul Pulitzer pentru modul in care a relatat evenimentele din cadrul scandalului "Monica-Gate".

Desi la inceputul carierei era criticata pentru ca, in articolele sale, latura umana era intotdeauna mai importanta decat intamplarea in sine, tocmai acest interes fata de zbuciumul personal care se ascunde in spatele marilor evenimente (razboiul din Vietnam, Watergate, alegerile, razboiul din Irak) a ajutat-o sa-si construiasca o personalitate, sa fie mai mult decat o voce cuminte si neutra de la un ziar, fie el chiar si New York Times. Asa ca, bazandu-se pe reactiile starnite de editorialele sale (se spune ca sunt in topul celor mai citite din SUA), a reusit sa publice luna aceasta o carte - "Are Men Necessary?", care, probabil, a starnit mai multa valva decat memoriile fostei prime doamne, Hillary Clinton.

In "Are Men Necessary?", Dowd nu pretinde ca detine solutii pentru razboiul dintre sexe (care, in opinia ei, e mai inversunat ca oricand) si nici nu se erijeaza intr-o calauza a femeilor moderne, dezorientate in aceasta perioada post-feminista. Dowd se margineste sa emita cugetari si pareri care, pe unii critici literari i-au infuriat, iar pe altii i-au amuzat: "S-ar putea ca, intr-o buna zi, barbatii sa dispara complet de pe fata pamantului, luand cu ei revistele sexy, toata nebunia si obiceiul de a manca pizza rece dimineata"; "Multe femei isi doresc, mai nou, sa fie casnice si sa se transforme in Dna. Robot Anonim dintr-o Gloata Docila"; "De la Big-Ban-ul revolutiei feministe s-a ajuns la un omniprezent Big Botox". Pe un ton uneori jucaus, iar alteori cat se poate de serios, Dowd scrie despre confuzia care domneste in ritualurile sentimentale din epoca post-feminista, saturatia culturii americane cu imagini de natura sexuala, obsesia colectiva legata de frumusete si tinerete, transformarea femeilor in simple obiecte de catre barbati si, in fine, sexul vazut ca un "detonator de bombe in istoria americana".

Dar poate ceea ce descumpaneste cel mai mult cititorul este neputinta lui Dowd de a se hotari de partea cui este, atata vreme cat tot spune ca exista un razboi al sexelor. Pe de o parte, foloseste un episod din serialul Seinfeld pentru a ilustra simplitatea iritanta a "speciei masculine": "Poate realitatea este ca in acel episod din Seinfeld, cand George Constanza incearca sa dovedeasca faptul ca toate pasiunile majore ale unui barbat pot fi implinite simultan, daca reuseste sa se uite la televizor, in timp ce face dragoste cu o femeie si mananca un sandwich cu pastrama si mustar".

Dar, pe de alta parte, nici Dowd nu ezita sa exploateze mecanismul "simplist" al barbatilor, daca are ceva de castigat din asta. "Sunt o adepta infocata a filosofiei de viata a lui Carole Lombard: «Traiesc dupa regulile barbatilor, ma adaptez la o lume a barbatilor, dar, in acelasi timp, nu uit niciodata ca misiunea principala a unei femei este alegerea nuantei perfecte de ruj»." De altfel, gurile rele spun ca ascensiunea lui Maureen Dowd la New York Times se datoreaza modului in care stie sa fraternizeze cu "tabara adversa" - mai precis, a fost favorita celor doi editori executivi ai prestigiosului cotidian - Joe Lelyveld si Howell Raines -, a avut o relatie cu o alta personalitate influenta din cadrul aceluiasi cotidian - John Tierney - si a adaugat pe raboj si doua nume mai celebre: Michael Douglas (care a parasit-o pentru Catherine Zeta Jones, despre care Dowd spune ca nu e cu nimic mai aratoasa decat ea) si Aaron Sorkin, creatorul unui popular serial de televiziune.

Mai mult decat atat, nu ezita sa se foloseasca de farmecele personale (considerabile inca, desi a trecut de jumatate de veac), pentru a-si asigura o atitudine binevoitoare din partea mai-marilor de la Washington. Secretarul pentru relatiile cu presa al presedintelui George Bush, Marlin Fitzwater, o caracterizeaza drept "gata oricand sa flirteze", ca de altfel si purtatorul de cuvant al Casei Albe in administratia Clinton, Mike McCurry. A ramas celebra ziua in care, in cadrul unei conferinte de presa sustinute de Tony Blankley, purtatorul de cuvant al lui Newt Gingrich, Dowd s-a ridicat din sala, s-a indreptat tinta catre Blankley si l-a tras de cravata ca sa vada marca.

Cu toate acestea, la 53 de ani, nu numai ca nu a fost niciodata maritata sau logodita, dar nici macar nu a locuit cu vreunul dintre partenerii sai. Dowd spune ca barbatii, chiar daca sunt milionari si conduc companii mamut, tot se simt amenintati de femeile de succes, mai ales daca se intampla ca acestea sa fie recunoscute si premiate pentru spiritul lor critic. Marturisirea unui producator de spectacole de pe Broadway ca era prea intimidat de notorietatea ei pentru a-i cere o intalnire, lamentatiile unei colege de la New York Times care, in ziua in care a primit Premiul Pulitzer, i-a telefonat plangand ca nu o sa se mai apropie nici un barbat de ea - toate acestea sunt, in opinia lui Dowd, dovezi care arata ca progresul facut de femei pe scara corporatista le saboteaza viata sentimentala.

Astfel, scrie Dowd, nu e de mirare ca majoritatea femeilor moderne cauta dispe-rate prin anticariate exemplare din best-seller-ul anilor ‘50 - "Cum sa prinzi si sa pastrezi un barbat". "Fiti misterioase, nu vorbiti mult, purtati fuste, comportati-va ca niste doamne, stati mereu cu picioarele incrucisate si zambiti", sunt regulile de aur promovate de cartile de acest gen, care sunt din nou la mare cautare.

Pe de alta parte, desi deplange situatia ingrata in care se gasesc femeile, Dowd nu este numai lapte si miere cu "surorile" sale. Intr-adevar, are un cerc foarte apropiat de prietene din esalonul de top de la New York Times, despre care se spune ca ar fi format un fel de cabala, ostila outsiderilor. Iar din ultima categorie se pare ca face parte si Judy Miller, reportera New York Times care a fost centrul unui scandal legat de o scurgere de informatii de la Casa Alba, in legatura cu identitatea unui agent CIA sub acoperire, si care a fost condamnata la inchisoare pentru refuzul de a-si dezvalui sursa.

Dowd a scris un editorial despre colega sa, intitulat "Woman of Mass Destruction" (referire la armele de distrugere in masa - "Weapons of Mass Destruction", pe care administratia Bush se chinuie sa le gaseasca de vreo doi ani in Irak si despre care Miller sustinea ca exista, in pofida dovezilor care indicau contrariul). Editorialul incepea cu dulcea fraza "Intotdeauna mi-a placut de Judy Miller" si se incheia cu ferma convingere a autoarei ca Miller trebuie sa plece de la ziarul pe care l-a acoperit de ridicol. De altfel, Miller a fost ulterior fortata sa demisioneze, nu inainte de a primi o compensatie care s-ar cifra, conform pietei, la circa 3 milioane de dolari.

In acest timp, Maureen Dowd isi continua nestingherita si nestavilita cariera la New York Times, unde i se permite sa arunce tot timpul manusa in arena politica. Dar macar o face foarte senzual, ca Rita Hayworth (idolul ei) in "Gilda".