Nu trece săptămână fără să auzim lucruri îngrijorătoare despre evoluţia inflaţiei şi, mai nou, a stagflaţiei (inflaţie combinată cu o perioadă de stagnare economică). Cum se reflectă însă aceste concepte în vieţile noastre de zi cu zi?

Mallurile sunt pline, restaurantele, la fel, Centrul Vechi al Capitalei pare mai animat ca niciodată, iar operatorii aerieni anunţă creşteri ale traficului de zbor la nivelurile prepandemice, în condiţiile în care preţurile biletelor de avion au crescut şi ele. Una dintre explicaţii pare a fi că, spre deosebire de criza anterioară, din 2009, nivelurile salariale sunt semnificativ mai mari (salariul minim era atunci de circa 500 lei, iar cel mediu net, circa 1.500 de lei), în timp ce acum salariul mediu net este de  3.721 lei. Şi vorbim, evident, despre o medie, nu despre vârfurile de venituri precum cele din industria tutunului, a petrolului sau IT. În acelaşi timp, cursul euro/leu nu a crescut extrem de mult (de la în jur de 4,2 lei, la aproximativ 4,9 lei acum).

Există, aşadar, un nivel „confortabil” pentru mulţi dintre angajaţii din oraşele mari, acei „corporatişti”, despre care scriem deseori în materialele noastre, pentru a suporta criza actuală – şi pentru care un „downsizing”, o reducere a cheltuielilor neesenţiale, nu este atât de dramatică. Poate nu renunţaţi la următorul city break (trebuie să evităm şi burnoutul cumva), dar veţi renunţa la o parte din coşul zilnic de cumpărături (aprox. o treime din toate produsele din România ajung la coşul de gunoi sau sunt irosite inutil, potrivit FoodWaste), folosiţi mai des transportul public sau stingeţi lumina în camerele unde nu sunteţi (vorbim despre creşterea preţului la energie şi carburant, dar câţi ne-am schimbat comportamentul?). Mai loviţi de această criză vor fi cei care nu au la ce să mai renunţe.

Ioana Matei, Editor, Business MAGAZIN