Se plâng profesorii pe reţelele de socializare: primim în facultăţi studenţi cu un vocabular redus, cu judecată joasă, cu înţelegere a vieţii mult prea limitată pentru vârsta unui tânăr de 20 de ani.

Se plâng angajatorii că primesc în companii oameni care nu se pricep la nimic, dar îi acceptă pentru că nu au o altă soluţie.

Toată povara acestei risipe este aruncată în capul copiilor. Needucaţi, trândavi, facebok-ucişti, generaţia nimicului. Nimeni nu se uită la nivelul de pregătire al profesorului.

Nu mai sunt un om tânăr, am făcut liceul în comunism. Aveam ora de rusă, iar profesoara întreba: <ce aveţi la ora următoare>?; <Matematică>; <Învăţaţi la matematică!>. Învăţatul la matematică însemna să copiezi tema făcută de celălalt. Oricum, nimeni nu se uita pe temă, trebuia doar să o ai, puteai să desenezi în loc de temă un transformator electric. Rezultatul este că nu ştiu nici rusă, şi nici matematică. Ce bine mi-ar fi prins acum să ştiu limba rusă şi să nu aştept traducerea lui Armand Goşu.

Dar pe toate gardurile era scris îndemnul lui Lenin: <Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi>. Învăţaţi ce?

Elevii au un sistem de evaluare – tezele, examenele. Dar profesorii cum sunt examinaţi?

La începutul parcursului meu de om matur, la finalul studiilor universitare, am fost profesor debutant de limbă/literatură franceză. Elevii mei din clasa a XI-a nu ştiau sa conjuge verbul <etre> la indicativ prezent, deşi făceau franceză de zece ani. Iar eu le explicam contextul în care Flaubert a scris <Doamna Bovary>.

Nu ştiu cum se face astăzi evaluarea în şcoli – a profesorilor, nu a copiilor. Ştiu cum era în trecut. Profesorul era evaluat în funcţie de <promovabilitate>. Aşa că profesorul, plătit ca ultimul sărac din cătun, nu avea niciun interes să-şi descalifice elevii. Eu însumi am dat note mari unor copii care nu ştiau nici cum să se încalţe. Pentru că ştiam că nota aceea nu foloseşte la nimic. <Hai, dom’ profesor, stricaţi media copilului…?> Când erau examene, profesorul ieşea pur şi simplu din clasa, iar copiii copiau cu cărţile pe masă. Mă număr printre acei copii. Pentru că aproape eram invitat să fac asta. Acei copii sunt astăzi profesori. Ce aşteptări să ai de la ei?

M-am oprit din copiat, slavă Cerului, când mi s-a făcut o ruşine cumplită de care nici azi nu mă pot lepăda. Când mi-am spus: eu am venit aici să învăţ. Sunt sute de mii de copii care au facut asta, am această credinţă. Nu pot uita însă că Facultatea de Litere se copia cu cărţile pe masă, în Facultatea de Matematică, lipită de Litere, se copia cu cărţile pe masă. La ASE, la fel. În toate universităţile din România a fost la fel. În toate liceele a fost la fel. Cine a muncit şi s-a oprit din copiat la timpul potrivit a ajuns în multinaţionale. Cine a copiat până la capăt a ajuns profesor. Acum vin profesori de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, de la Facultatea de Fizică şi se plâng că nivelul de pregătire al studenţilor nou-intraţi este scăzut, că valiza lor lingvistică este înfiorător de mică. Îi preţuiesc, dar îmi permit observaţia: punctul plângerii lor nu este pus la finalul frazei, ci la mijlocul ei. Iar spusele lor îmi arată că nimic nu s-a schimbat faţă de acum 20 de ani.  Îi acuzăm mereu pe copii, dar niciodată nu vedem calitatea profesorului. Îi acuzăm pe profesori, dar nu vedem halul în care este finanţat învăţământul.

Doar 8% dintre elevii care s-au născut în mediul rural termină o facultate, deşi numărul elevilor din mediul rural este egal cu cel din mediul urban. Bugetul părinţilor pentru susţinerea copiilor este egal cu bugetul alocat de stat pentru şcoală - 40 de miliarde de lei, anual. Dar nu toţi părinţii au bani pentru meditaţii. Nu toţi părinţii au bani pentru grădiniţe şi scoli private şi nici pentru universităţi britanice. Aşa că şcoala publică rămâne sistemul nervos al acestei ţări.

Două lucruri sunt aici de văzut. Evaluarea profesorului şi puterea minţii copilului. Puterea minţii unui copil este uluitoare. Dar copilul trebuie să aibă un profesor bun, pentru devenirea lui. O doamna, profesor de filosofie, se plânge de slaba pregatire a noilor ei studenţi. Sa fie limpede – copilul/tânărul care alege să-l studieze pe Kant sau pe Hegel, nu este un tâmpit. Dar, de calitatea profesorului care l-a format până la 18 ani pe acel copil nu întreabă nimeni?