Dosarul iranian s-a aflat saptamana trecuta in centrul discutiilor dintre marile puteri, atat cu ocazia intalnirii dintre presedintele francez Nicolas Sarkozy si cel rus Vladimir Putin, cat si la intalnirea dintre acesta din urma si secretarul de stat american Condoleezza Rice. S-ar zice, la prima vedere, ca Sarkozy a jucat rolul unui fel de emisar al SUA, cunoscuta fiind politica pro-americana a liderului francez, dar si dorinta acestuia de a avea relatii cat se poate de bune cu Rusia. Din acest punct de vedere, Sarkozy a facut la Moscova toate gesturile de amabilitate posibile, de la adresarea cu "draga Vladimir" (desi Putin a pastrat adresarea formala fata de el) pana la a declara ca nu vrea sa dea nimanui lectii atunci cand vine vorba de drepturile omului in Rusia (chestiune spinoasa pentru toti amicii occidentali ai lui Vladimir Putin). N-a obtinut insa nici un rezultat in privinta unei eventuale adeziuni a Moscovei fata de ideea impunerii unor sanctiuni internationale regimului de la Teheran. Mai mult, Putin a declarat ca nu exista nici un fel de dovezi ca Iranul ar vrea sa produca arme nucleare si ca face pasi importanti in negocierile cu marile puteri. Si mai putina intelegere a obtinut de la Kremlin Condoleezza Rice, fata de care ideea SUA de a amplasa elemente ale scutului antiracheta in Europa, pe motivul unor eventuale amenintari din partea vecinilor Rusiei (recte Iranul) a intampinat o opozitie dura din partea lui Putin. Oficialii de la Moscova au avertizat chiar ca Rusia va lua "masuri pentru neutralizarea amenintarii" pe care o percep prin instalarea sistemelor antiracheta, iar Putin a ironizat teoria SUA privind un eventual atac din partea Iranului, vorbind de posibilitatea instalarii unui scut antibalistic "undeva pe luna" daca apar temeri ca de-acolo ar veni cumva vreun pericol.